Apararea lui Eliade
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Publicarea simultana si independenta a „Jurnalului portughez“ si a studiului lui Sorin Alexandrescu despre Mircea Eliade il pune pe un comentator al cartii din urma intr-o situatie insolita. Pe de o parte, fiind obligat sa citeasca si textul comentat, recenzentul beneficiaza de avantajele unei lecturi proaspete si, mai ales, nemediate de interpretari anterioare, cum se intampla in cazul altor opere; pe de alta parte, parcurgand „Jurnalul“, cronicarul isi construieste fatalmente o imagine proprie asupra textului si tinde sa evalueze orice alt comentariu prin intermediul propriului unghi de lectura.
...nu numai ca Eliade nu si-a retractat, dar el nici macar nu si-a abandonat simpatiile legionare dupa ce a parasit Romania.
M-am gandit la acest paradox inca de saptamana trecuta, cand am scris despre „Jurnalul portughez“ al lui Mircea Eliade in paginile revistei „Cultura“. Nu deschisesem inca volumul lui Sorin Alexandrescu, desi aveam de gand sa-l comentez. Nu am facut-o pentru ca, pur si simplu, nu voiam sa-mi modifice propria perceptie asupra „Jurnalului“; banuiam ca voi fi tentat sa pornesc lectura comentariului cu anumite prejudecati, insa trebuia sa fac o alegere. Acuma, ca am facut-o, nu-mi mai ramane decat sa sper ca voi reusi sa privesc „Mircea Eliade, dinspre Portugalia“ cu toata detasarea de care sunt capabil.
Lectura anagramatica
inca din prefata cartii, Sorin Alexandrescu anunta ca intreprinderea sa se doreste mai mult decat un companion book al celor doua volume aparute la Humanitas. intr-un fel, era si imposibil ca interpretarea sa se rezume doar la atat. Avand in vedere ca piesa de rezistenta a editiei Humanitas o reprezinta jurnalul, adica un text biografic care vorbeste despre un intelectual care scrisese pana atunci zeci de volume stiintifice, publicistice, memorialistice si literare (si va mai scrie alte cateva zeci de atunci incolo), dar un document despre un diplomat aflat in valtoarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, o investigarea a contextului creator, cultural si politic era nu numai utila, ci si necesara. in mare parte, Sorin Alexandrescu o si realizeaza: repertoriul sau bibliografic e de-a dreptul impresionant, cuprinzand nu numai opera eliadesca si exegeza aferenta, ci si numeroase referinte privind istoria Portugaliei sau cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Acest vast spatiu de manevra ii permite lui Sorin Alexandrescu sa realizeze ceea ce el insusi numeste o „lectura anagramatica“. O atare lectura, care porneste de la intuitia ca in opera eliadesca exista numeroase situatii cand „afirmatiile facute intr-un anume gen literar conform logicii acestuia sunt «traduse» intr-un alt gen potrivit unei alte logici“, ii permite exegetului sa identifice o serie de coincidente semnificative intre feluritele tipuri de discurs. De aici, o serie de observatii pe cat de pertinente, pe atat de relevante, pe care Sorin Alexandrescu le face cu privire la „Romanii, latinii Orientului“ („Mircea Eliade descrie ca istorie obiectiva a Romaniei nu (totdeauna) ceea ce aceasta chiar a fost, ci (adesea) ceea ce el, de fapt, dorea ca aceasta sa fi fost de-a lungul veacurilor“), la „Salazar si revolutia in Portugalia“ („Eliade vede in Portugalia de atunci <…> un curs istoric alternativ, «ceea ce s-ar fi putut petrece in Romania daca…», un soi de istorie virtuala a tarii lui“), la suprapunerea dramei nationale pe drama biografica („pentru Eliade, degradarea corpului Ninei este degradarea trupului Romaniei, ca si cum in amandoua lucreaza, imposibil de curmat, acelasi morb al mortii“), la „complexul manolic“ pe care il suporta Eliade in Portugalia („Ca si mesterului respectiv, lui Eliade i se darama noaptea ceea ce construieste peste zi.“) sau la sensul soteriologic si taumaturgic al „Jurnalului“, care trebuie citit „ca un scenariu laic al Patimilor, al mortii si al invierii, sau ca o naratiune conflictuala cu un soi de happy end: plecarea in Franta“. in totul, analiza lui Sorin Alexandrescu justifica revendicarea de a accepta un „al treilea Eliade“ (memorialistul), precum si concluzia cu bataie lunga ca „jocul sensului, la Eliade, nu are loc intre literatura si stiinta, cum s-a spus mereu, ci intre acestea doua si memorialistica“.
in chestia legionara
Si totusi, cred ca volumul lui Sorin Alexandrescu rateaza chiar obiectivul central pe care-si propune sa-l atinga: clarificarea atitudinii lui Eliade fata de miscarea legionara in perioada petrecuta in Portugalia. in chip oarecum surprinzator (dar nu inexplicabil, tinand cont ca autorul „Jurnalului“ era mandatarul unui regim politic care aproape ca lichidase Legiunea), Eliade vorbeste in scrierile sale „portugheze“ putin si rar despre miscarea legionara. Astfel incat Sorin Alexandrescu incearca sa reconstituie atitudinea pe care diplomatul a avut-o fata de legionarism in intervalul 1940-1945 coroborand confesiunile propriu-zise cu acelasi mecanism „anagramatic“ al analogiilor si identificarilor. Numai ca privirii senine din celelalte parti ale volumului ii ia acum locul o perspectiva tendentioasa: Sorin Alexandrescu cauta cu tot dinadinsul - si uneori in ciuda evidentelor - sa-l scoata pe Eliade basma curata in privinta simpatiilor sale legionare. Cum demonstratia autorului se intinde pe mai bine de o suta de pagini, o sa ma rezum aici la punctele-cheie ale interpretarii sale.
Dar, inainte de a demara interpretarea, Sorin Alexandrescu isi pregateste terenul, avertizandu-si cititorul cu privire la teza pe care urmeaza sa o sustina. inca din capitolul despre „Salazar…“, autorul emite cecuri fara acoperire, sustinand ca Eliade „a renuntat in Portugalia - tacit - la increderea in legionari“ sau lansand ipoteza presupusei deplasari a diplomatului „spre o perspectiva postlegionara“, prefixul „post“ fiind utilizat „in sensul de considerare de catre Eliade a legionarismului in Romania ca incheiat si esuat“. Cat priveste dovezile, acestea intarzie deocamdata. Astfel incat prima „proba“ o aflam abia la finele analizei cartii consacrate lui Salazar, unde, initiind o paralela intre primul-ministru portughez si Ion Antonescu, Sorin Alexandrescu descrie o masinarie friabila de conjecturi care decoleaza treptat de pe terenul realitatii pana cand ajunge sa pluteasca liber: „Putem astfel presupune ca tacerea lui Mircea Eliade asupra unor diverse probleme insemna ca el, desi nu trecuse la o atitudine (explicit) pro-Antonescu, este foarte probabil ca renuntase (implicit) la ostilitate fata de el si, in consecinta, la simpatia sa fata de legionari.“ (s.a.) Chiar daca admitem ca analogiile dintre Salazar si Antonescu sunt corecte, un lucru imi e neclar in aceasta fraza: de ce ultimele doua sintagme sunt asezate in raport de consecutie? De ce renuntarea lui Eliade la „ostilitatea“ fata de Antonescu ar fi trebuit sa-l conduca la „renuntarea la simpatia sa fata de legionari“? Nu e tot atat de probabil ca Eliade sa-si fi pastrat vechile simpatii, acceptandu-l provizoriu pe Antonescu ca „tovaras de drum“, data fiind starea de razboi in care se afla atunci Romania?
Spre aceasta ultima ipoteza inclina si doua pasaje cruciale din „Jurnalul portughez“, a caror importanta o recunoaste chiar Sorin Alexandrescu. Primul dintre ele descrie o conversatie a lui Eliade cu amicii sai criterionisti, purtata in timpul ultimei intoarceri a savantului in Romania. Cu aceasta ocazie, el intervine intr-o controversa a lui Vulcanescu si Noica, declarand ca, „desi legionar, am suspendat orice judecata politica interna atata timp cat dureaza razboiul cu Rusia“ (Iulie 1942). O atare afirmatie confirma literal ipoteza pe care am avansat-o mai sus: fara sa fi renuntat la adeziunile sale legionare, Eliade a cedat in fata imperativului national, acceptand o colaborare provizorie cu regimul antonescian. in ce-l priveste pe autorul cartii de fata, el echivaleaza „suspendarea“ judecatilor politice interne cu „depasirea“ (?) lor si considera concesiva „desi legionar“ drept „o formula de politete fata de Noica“. Mde… Ciudate politeturi.
Celalalt context e oferit de o insemnare din 17 ianuarie 1943, de unde Sorin Alexandrescu infereaza corect ca, tot cu ocazia acelei vizitei in tara, Mihail Antonescu ii propusese lui Eliade „un post politic sau administrativ“ intern, insa acesta refuzase. De ce refuzase? Motivul mi se pare limpede: Eliade nu voia sa se compromita in ochii fostilor - si, probabil, actualilor! - sai camarazi printr-o colaborare fatisa cu regimul antonescian. in schimb, Sorin Alexandrescu interpreteaza lucrurile exact pe dos: „Considerat inca a putea avea relatii cu ce mai ramasese din Legiune dupa represiunea lui Antonescu, Eliade refuza totusi, in mod evident, orice pas care putea fi interpretat ca actionand de comun acord cu ei.“ Asadar, lui Eliade, banuit simpatizant legionar, i se propune un post de catre regimul care inabusise rebeliunea legionara, dar Eliade refuza oferta, de teama ca nu cumva acceptarea ei sa fie privita ca o dovada fatisa a atasamentului fata de Legiune?! Ciudata logica…
Or, daca validam asemenea rationamente care rastalmacesc evidentele, nu vad de ce nu am acredita ideea ca pana si articolele „presupus“ legionare ale lui Eliade de la finele deceniului patru erau, de fapt, anti-legionare. Cu putina imaginatie, nimic nu e imposibil.
Din nefericire pentru Eliade, lucrurile nu se opresc aici. in cruciada sa hermeneutica, Sorin Alexandrescu mai aduce in discutie un fragment dintr-o scrisoare catre Brutus Coste datand din 1948: „Stiu ca nimic pur nu se poate mentine pur pana la mine. in 1938, am aderat la Garda de Fier pentru memoria lui Mota, ca sa vad in 1940 o garda condusa de haiduci, haimanale si semidocti, compromitand pana si amintirea idealului lui Mota. Asa e «istoria» - de aceea eu optez pentru Metafizica.“ (nota 188, p. 161) Interpretul vede aici „o marturie a despartirii de legionari in 1940, deci inca inainte de a veni in Portugalia“. insa pasajul citat arata exact contrariul. in 1948, adica dupa terminarea razboiului si, mai ales, dupa Nürnberg, Eliade cazuse prada uneia din cele mai inselatoare iluzii ideologice: aceea ca vina reala nu o poarta doctrina ca atare, care ramane „pura“, ci oamenii „impuri“ care au transpus-o in practica, „haiducii“ care au intinat sfintele idealuri ale legionarismului. Acestia vor merge, de altfel, la groapa de gunoi a „istoriei“; insa nepatatul „ideal al lui Mota“ lumineaza mai departe, intangibil, in „Metafizica“.
Morala
Esecul demonstratiei lui Sorin Alexandrescu mi se pare pe deplin caracteristic pentru toti aparatorii lui Eliade care au sarit sa scoata piatra aruncata de Lavastine & Co. Caci, desi a scris o carte proasta, rau intentionata si rau informata, ma tem ca frantuzoaica are dreptate intr-un punct esential: nu numai ca Eliade nu si-a retractat, dar el nici macar nu si-a abandonat simpatiile legionare dupa ce a parasit Romania. De aceea, cred ca doua lucruri ar sluji in momentul de fata cauza lui Eliade. Mai intai, sa ne reamintim ca, oricat de eronate si de nocive ar fi, optiunile politice ale autorului roman nu ii anuleaza acestuia calitatile de savant, scriitor, memorialist si, in parte, chiar de publicist. Faptul ca a aderat la extrema dreapta nu il transforma pe Eliade intr-un impostor - iata un truism care tinde adesea sa se uite in focul polemicilor care anima tabloidele culturale de la noi ori de aiurea. in al doilea rand, mi se pare cu mult mai util ca, in loc sa fie negat, legionarismul lui Eliade sa fie explicat. (indeosebi raporturile dintre viziunea politica a scriitorului, pe de o parte, si metafizica si etica lui „spiritualista“, pe de alta parte, mi se par un camp insuficient explorat.) La urma urmei, mai mult decat de o falsa gratiere, Eliade are nevoie de o aparare corecta. in privinta orientarilor sale politice, acesta e cel mai bun lucru care i se poate intampla.
Sorin Alexandrescu, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 308 p.