Eugen Barbu (II)
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
Al doilea punct de rezistenta in opera lui Eugen Barbu este proza istorica si parabolica („Princepele“, „Saptamana nebunilor“). „Princepele“ este, dupa autor, „fructul unei manii prelungite“; ca si „Groapa“, e sinteza unei epoci (epoca fanariota), un basm si o scriere lirica, in fine, emblema unui fenomen moral: dualitatea caracterului uman („Constructia si Distrugerea, Raul si Binele, Ideal si Nonideal, Sacrificiu si Nepasare...“). Cartea, inceputa, sub forma unei nuvele, prin 1962, si reluata, amplificata, a fost publicata in 1969. Este o parabola, cum am zis, in stilul pe care il folosesc multi scriitori moderni (de la Jünger la Marguerite Yourcenar): o fabula despre putere si destin, o constructie baroca, fastuoasa, cu punct de plecare in „Craii de Curtea Veche“.
Unii comentatori au vazut in ea un dialog platonician si chiar „un dialog dictatorial“ (L. Ulici), ceea ce este o bizarerie, pentru ca dialogul presupune o minima posibilitate de comunicare.
„Princepele“ este, mai degraba, o carte polemica, un lung pamflet, cu momente de meditatie si descrieri somptuoase si crude, o proza, in fine, de atmosfera in care memorabile sunt scenele de streche colectiva (petrecerea invertitilor la hanul numit „La Norocul Cailor“, rascoala naimitilor si scursilor de la Curtea Veche, desfraul talanitelor din puturoasele carciumi bucurestene etc.). Capacitatea prozatorului de a fotografia mediile caleidoscopice se verifica si aici. in „Groapa“ erau „manglitorii“, bidinaresele, tramvaistii, parlagii, aici este o lume de adunatura peninsulara, dregatori venetici, boieri de neam scapatati, „printese“ si „baronese“ cu titluri traficate, femei, altminteri, de o amoralitate scandaloasa. Una se lasa rastignita in iarba de patru caldarari, alta (baroneasa Büller) se dragosteste cu baiesitele, o Ruxandra Florescu se tine cu cainii, in timpul molimei de ciuma virtutile inaltelor dame valahe cedeaza complet. Prozatorul are predilectie pentru aceste medii in care luxul si spurcaciunea exceleaza, are si talentul, remarcabil, de a le fixa intr-un limbaj pe care in buna masura il fabrica (uneori cu improprietati vizibile) din documentele de epoca.
Parabola propriu-zisa are cateva puncte de reper. Este, intai, Princepele, personaj-sintetic, omul puterii intr-o lume in care totul se vinde si se cumpara. El uneste subtilitatile, duplicitatile „principelui“ de Renastere, asa cum le-a prezentat Machiavelli, cu vicleniile si cruzimile omului iesit din Fanar. E un despot luminist in varianta rasariteana, sufera de melanholie, dar, la nevoie, cand puterea ii este amenintata, lasa deoparte subtilitatile si reprima cu brutalitate. Al doilea element in aceasta ecuatie a puterii, in varianta dunareana, este messerul Ottaviano, consilierul Princepelui. Tip clasic de intrigant format la scoala lui Machiavelli si adaptat la moravurile locului. E chiromant si cabalist, circula prin lume insotit de sfere armilare, planisfere, orgi de lemn si retorte. indeamna pe omul puterii sa construiasca in spirit si, in acest sens, initiaza proiecte de opere grandioase (aluzie stravezie la ceea ce se intampla in epoca in care traieste prozatorul). Messerul este, cum era de asteptat, infidel, tradeaza usor si este pedepsit. Opus lui este in morala naratiunii Ion Valahul, simbol al intelepciunii si demnitatii populare... Epic vorbind, personajul nu are insa consistenta.
Romanul se incheie cu uciderea Princepelui de catre trimisul Sultanului, in timp ce in Bucurestiul mizerabil se pregateste sa intre alt Princepe insotit, bineinteles, de alt messer. Istoria se repeta, mecanismele puterii continua sa functioneze cu alti actori si, mai totdeauna, cu aceleasi efecte. Haricleea, sotia Princepelui decapitat, se pregateste sa lupte pentru a-si aduce fiul pe tron, trecand, ca si Evanghelina, mama domnitorului cu trupul sfasiat de caini, prin aceleasi umilinte... Parabola se incheie cu aceasta morala si in aceasta nota de pasionalitate barbara, de fast oriental si spurcaciune. Pictura acestei lumi de trecere este admirabila, adevaratul erou al cartii este nu „princepele“, ci un mediu nord-dunarean in care agonizeaza Bizantul si unde virtutile se insotesc cu desfraurile biblice.
Ca roman istoric, „Princepele“ schimba ceva important in modelele deja existente in literatura romana. Nu-i un roman mitic, ca acela impus de Sadoveanu, nu-i nici o reconstituire care sa se bazeze, ca in scrierea lui Camil Petrescu, pe concretul istoric. Este, cum am precizat, o parabola intens colorata, pe alocuri lirica (un lirism al marilor aglomerari impure), nu lipsita de o nota de senzational. Prozatorul aduna intr-o singura pagina fapte de spaima si intamplari nemaiauzite, cum sunt acelea din timpul ciumei. Scoase din documente sau inventate, acestea „smintesc“ imaginatia cititorului. Este, apoi, limbajul naratiunii, in buna parte inventat de autor, pe alocuri artificial - livresc, sugestiv pentru aceasta umanitate de bazar in care pana si melancolia, pentru a supravietui, trebuie sa tina intr-o mana crucea si in cealalta hangerul...
„Saptamana nebunilor“ (1981) este tot o parabola, plasata in aceeasi istorie (sfarsit de ev mediu rasaritean), cu deosebirea ca prozatorul isi plimba, acum, eroul de la Bucuresti la Venetia. Mai exact, alterneaza naratiunea in asa chip incat o scena se petrece in Piata San Marco si in palatele situate pe canale, alta - de un realism brutal - are loc in capitala ingropata in troiene de zapada a Valahiei. Hrisant Hrisoscelu se intoarce, saracit, in Bucuresci, dupa ce tocase la Venezia (sub aceste forme apar transcrise in carte numele oraselor) averea proprie si, mai grav, banii „Miscarii“ (Eteria, aceea care voia sa rastoarne stapanirea otomana din Europa si sa reinstaureze un imparat crestin la Bizant!). Lucrurile se lamuresc mai tarziu, cu greu; autorul face mereu aluzii la „Trimisul“ (omul „Miscarii“) care va aparea intr-o zi pentru a cere socoteala lui Hrisant pentru tradarea lui, dar nu spune niciodata cu precizie ce este aceasta „Conspiratie“, cine o conduce, in ce fel este organizata si care sunt scopurile ei. O propozitie din chiar prima pagina ne pune in garda; acolo este prezentat secretarul lui Hrisant Hrisoscelu, livonianul fara nume, trecut prin toate cancelariile europene, secret si duplicitar ca si messerul Ottaviano din „princepele“: „Ei sunt trimisi de cine stie cine si nu afli nici pana la moarte ce anume urmaresc“. O propozitie misterioasa. Romanul se incheie fara a o lamuri.
Intriga, la acest nivel, este inesentiala in roman. Justifica doar starea de stenahorie in care s-a instalat eroul, complicata cu o filosofie de viata specific rasariteana. Romanul traieste estetic, ca si „Princepele“, prin pictura moravurilor din cele doua parti ale Europei. Mai pregnanta, mai credibila epic cand este vorba de lumea valaha. Dar sa retinem intai elementele, putine cate sunt, ale actiunii: Hrisant revine insotit de faima de a fi putred de bogat in Bucuresti, intr-o iarna scitica; se inchide in casa si raspandeste zvonul ca va organiza un mare carnaval pentru protipendada locala; este vizitat de Nerantula Mavrodin, femeie teribila, complet amorala, cu care petrece o noapte de pomina, apoi de doi vechi prieteni, Ionica Greceanu si Vasilica Ghica, aristocrati si colportori, care-l pun la curent cu intrigile Valahiei: cine pe cine a mai tradat, ce capete au cazut, ce ispravi au mai facut damele din inalta societate etc. in acest punct, proza cam statica, descriptiva, ritmuri mai iuti si, in stilul cunoscut din naratiunile anterioare, faptele senzationale se ingramadesc in pagina. O cohorta de femei teribile defileaza: Bella Cantacuzen, Gundula, Lutica Misoglu, Elisafta Cuparescu, Tarsita Vardala, tinere si mai putin tinere, nerusinate si fatale... Hrisant Hrisoscelu, obosit de o iubire esuata (pentru Herula Lucrezia Vimercatti), primeste inert aceste vesti scandaloase si, in singuratatea palatului sau, retraieste aventura de la Venetia cu misterioasa, imprevizibila Herula, in aceeasi nota de poezie crepusculara, de rafinament al decaderii. Un topos care revine in literatura europeana, simbol al maretiei, luxului si viciului.
(Va urma)