Un muzeu al figurilor parlamentare
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Am mai scris si altadata ca, daca s-ar fi marginit sa fie doar magistrat (studiase la Iasi, Paris si Bruxelles, unde si-a trecut doctoratul in drept) si om politic, chiar proeminent, George Panu, fiul aghiotantului lui Alexandru Ioan Cuza, ar fi ramas - in cel mai bun caz - un nume pe care l-ar fi pomenit, poate, intr-o notita de subsol, vreun cercetator al perioadei ultime a secolului XIX si primului deceniu al celui urmator, iar asta mai ales pentru ca a fost membru al faimoasei Junimi. Nici activitatea sa de ziarist, de intemeietor si conducator de publicatii („Lupta“, „Saptamana“, „Ziua“) nu l-ar fi salvat de la uitarea aproape totala, desi temutele sale editoriale, care ii dadeau frisoane unui Take Ionescu si multor altora, nu erau doar analize politice profunde, ce se distingeau prin logica argumentarii, prin spiritul caustic si tonul polemic, prin orientare avangardista, ci si scrierile unui redutabil teoretician care sarea adeseori din cotidian, din evenimentialul imediat si aborda teme si subiecte de sociologie si literatura, de lingvistica si filosofie.
...la d. Carp gasesti mai multe paradoxe decat locuri comune.
De acestea din urma se serveste mai cu seama cand vrea sa atraga aplauzele majoritatii, caci este stiut ca nimic nu impinge palmele auditoriului de a se lovi unele de altele mai mult decat locurile comune nimerit intrebuintate.
Pentru istorici, dar nu numai pentru ei, a ramas celebra polemica sa cu Hasdeu, in care s-a avantat cu toata inteligenta si rigoarea, ca tanar junimist, la indemnul lui P.P.Carp, pledand pentru informare corecta si interpretare la obiect a documentelor. Articolele lui referitoare la „Istoria critica a romanilor“, opera proiectata, ca si „Etymologicum Magnum Romaniae“, la dimensiuni gigantice, imposibil de dus pana la capat intr-o singura viata, fie aceasta si a unui geniu absolut precum Hasdeu, publicate in „Convorbiri literare“, au facut epoca, iar dezbaterea (i-a raspuns, in „Columna lui Traian“, Grigore Tocilescu) a ramas un model de analiza si de pledoarie pentru nou, pentru ceea ce insemna asa numita noua scoala istorica. Cu o inteligenta dintre cele care nu se nasc in fiecare zi si nici in fiecare an, cu un talent de netagaduit, cu principii estetice moderne, cu o invidiabila receptivitate la tot ceea ce era original, modern, cu o cultura intinsa si bine asimilata, Panu a scris, formuland judecati profunde, valabile si astazi, despre teatru, despre muzica, despre pictura moderna. Ei bine, cu toate acestea, repet, locul si posteritatea lui George Panu in istoria culturii noastre n-ar fi fost foarte putin vizibile, daca nu ne-ar fi lasat „Amintirile de la Junimea“ (1908, doua volume), ilustrand un memorialist cum putini avem, si „Portrete si tipuri parlamentare“, aparute in 1893, scriere de pionierat, inaugurand practic un gen nou in literatura romana moderna. Psiholog fin, muindu-si pana in cerneala tare a sarcasmului si ironiei, Panu ne restituie o lume, ne restituie fauna parlamentara a vremii lui care, oricum, era mult mai interesanta in comparatie cu cea de astazi, picteaza asa-zicand caractere cu o arta pe care ar putea-o invidia si cei mai pretentiosi prozatori.
Au trecut 113 ani de la aparitia ei si, spre deosebire de „Amintiri de la Junimea“, editata pana si in colectia de mare renume „Biblioteca pentru toti“, timp de un secol si un deceniu, volumul „Portrete si tipuri parlamentare“ a fost dat uitarii. Pot sa-mi explic, eventual, de ce nu a aparut in perioada postbelica (gandindu-ma la motive ce tineau de ideologia epocii), dar in cea interbelica sau pana la primul Razboi Mondial? La drept vorbind, cartea lui George Panu e incomoda in toate epocile romanesti. Lumii politice, elitelor de la noi nu le convin tabloul si, totodata, oglinda pe care Panu le-o pune in fata. Moravurile nu s-au schimbat prea mult, dar diferenta privind tinuta intelectuala este net in favoarea celor de atunci. Editurii Alfa din Iasi ii datoram saltul in a doua jumatate a veacului XIX, care a publicat cartea lui George Panu, dupa mai bine de 110 ani de la prima editie.
Portretele, deopotriva fizice si morale, pe care le contine sunt, toate, admirabile. Voi cita insa cate ceva numai dintre cele ale unor personalitati ce nu au fost doar parlamentari, adica niste politicieni „rastigniti“ in clipa lor si morti odata cu ea. Desi unii, ale caror nume nu ne mai spun nimic azi, sunt personaje cel putin pitoresti, dar de un pitoresc - trebuie sa precizez - elevat si nu grotesc, precum cel cu care ne agresa in anii din urma un ratat de pe la Iasi, ajuns deputat, dupa ce, tot jucand table la un institut unde figura pe statul de plata „cercetator stiintific“, din cauza acestui sport inteligent si sedentar, daduse in boala obezitatii. Ceea ce n-ar fi, Doamne fereste, de ras, de facut haz, ci mai curand de compatimit, daca nu si-ar fi purtat obezitatea in straie populare, ca intr-o opereta de prost gust, pana si in sediile puterii statului. De cate ori il vedeam, aveam senzatia ca ascult Simfonia a IX-a la tambal. Aceasta era, din pacate, una dintre imaginile Romaniei in fata Europei... Fiindca ipochimenul ajunsese - vai de noi! - si in delegatia care ne reprezenta la Strasbourg, desemnat, desigur, de imbatranitul sau, la propriu si la figurat, partid, ce avea sa fie spulberat de istorie cu tot cu personajele lui caricaturale de tipul deputatului care acum nu mai canta din fluier de la tribune electorale, ci in codrii patriei din ce in ce mai ciuntiti de mostenitori ai unor fosti proprietari contemporani cu Decebal. Avem si noi, nu-i asa?!, dinastiile noastre, chiar daca suntem, cum zicea un important scriitor, „europeni rau plasati“! Dinastii de proprietari care apar ca niste naluci din negurile istoriei...
Dar sa parcurgem „galeria“ lui George Panu si sa facem cateva scurte popasuri in fata unora dintre portrete.
P.P. Carp: „in societatea Junimea, d. Carp nu a jucat nici o data un rol insemnat, el era cu mult intunecat de d. Maiorescu. D-sa, in acea societate, a figurat printre aceia care vorbeau dar nici o data nu scriau. Daca «Convorbirile literare» ar fi ramas sa fie alimentate de scrierile d-lui Carp, ele riscau sa apara sub forma de hartie alba... Este cunoscut faptul ca d. Carp, timp de 12 ani, tot spunea ca are in cap ideia unui articol pe care nu l-a scris niciodata. D. Carp are temperamentul de om politic, are si pasiunea, in aceasta se deosebeste de d. Maiorescu. Si cand cineva are inteligenta, averea si pasiunea politica, desigur ca izbuteste a ajunge un personaj. (...) D. Carp este un bun vorbitor cu pretentii la oratorie, pretentiile se manifesta prin tendinta declamatorie si prin felul dublu de a vorbi in parlament. Cand este vorba de a raspunde in cateva cuvinte unui deputat intr-o chestiune secundara, d. Carp are tonul natural si familiar, indata insa ce voieste a tine un discurs, imediat isi schimba tonul, incaleca pe calul sau de parada, isi ia vocea de zile mari si vorbeste scandand cuvintele de efect. De altminterea este necontestat ca d. Carp e oratorul cel mai ascultat si mai simpatic din minister (guvern - n. mea), este putem zice liderul cabinetului actual. Si atentia ce i se da este meritata, d. Carp gaseste totdeauna mijlocul daca nu de a fi original, cel putin de a evita banalitatea; la d. Carp gasesti mai multe paradoxe decat locuri comune. De acestea din urma se serveste mai cu seama cand vrea sa atraga aplauzele majoritatii, caci este stiut ca nimic nu impinge palmele auditoriului de a se lovi unele de altele mai mult decat locurile comune nimerit intrebuintate. Auditoriul parlamentar se gaseste atunci in tara cunoscuta... la largul lui... intelege... D. Carp are un vis, o obsesie mai de graba, voieste sa fie prim-ministru. Cand in fruntea cabinetului a fost pus d. Teodor Rosetti, d. Carp a suferit moraliceste, dar se mangaia cu ideia ca de fapt tot el era prim-ministru (...) Din toate slabiciunile - si are multe - ale d-lui Carp, este una care il domina, aceea de a figura in diplomatia Europeana, de a corespunde cu cancelarii si la ocazie a vorbi cu capetele incoronate. Aceasta slabiciune il face de a fi la ministerul de externe, macar ca, dupa campania economico-financiara ce o face, locul sau ar trebui sa fie la domenii sau la finante. Dar, in acest caz nu mai este diplomat, si cum ramane politica europeana?“
Politica, fie ea si europeana, nu o data desfigureaza, murdareste chiar si prietenii legendare. Comparatia pe care o face George Panu intre P. P. Carp si Titu Maiorescu nu se poate sa nu ne duca cu gandul si la ura in care a esuat prietenia lor de o viata. in 1917, rugat sa vina la funeraliile ilustrului sau fost prieten, P. P. Carp a dat un raspuns de un cinism insuportabil: „De ce sa-i fac, porcului, o politeta pe care el nu mi-o mai poate intoarce.“
(Va urma)