Respect intre elite doar... la fotbal?
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
In general, prostia si rautatea sunt surori bune. Adica se completeaza si se exprima impreuna. Practic, si in aceasta privinta, atmosfera din fotbal nu poate face exceptie. Le intalnesti la tot pasul.
Dar, paradoxal, fata de ceea ce se-ntampla in societatea noastra, mai ales acum, ciocnirile propriu-zise dintre echipe, „in iarba“, cum imi place sa punctez mereu, le estompeaza. Si, uneori, atat timp cat se joaca doar in teren, cele doua blesteme ale umanitatii par reduse la tacere. Sigur, mai intervine biata tribuna, cu strigarile ei piezise, patimase, chiar prea periculos instinctuale. Insa nici nu putem sa-i pretindem, cu exceptii in care ar trebui aplicata legea, respect si educatie. Le-am cam pierdut pe toate de ani prea multi, ca sa putem pretinde o reparatie la capatul tunelului nostru sisifian.
Totusi, am primit cu totii un semn imbucurator, optimist – chiar si aceia care nu vor sa priceapa -, din felul in care s-a comportat tribuna din „Stefan cel Mare“ la meciul atat de asteptat cu aspiranta la locul doi, „C.F.R. Cluj Napoca“. Liderii galeriei au facut, pana in ziua partidei, presiuni si declaratii ca ar dori sa castige clujenii. Care s-au mai auzit, firav, si la meci. Chiar la noi acasa, si ca un semn al pedepsirii ipoteticilor dusmani din Ghencea. Dar, a doua zi, ca printr-o minune, lumina respectului i-a patruns si au avut un comportament „fair-play“ care i-ar fi facut invidiosi si pe englezi. S-a incurajat doar propria echipa, uitandu-se ura ancestrala a unora contra altora care ne tulbura mereu comportamentul. Da, a fost un inceput promitator.
Deci, se poate sa ne invingem, uneori, prostia si rautatea ce par sadite in noi chiar de diavol. Si de vremuri.
Cu atat mai intens a fost aureolata izbanda mai clara, parca, decat oricand, a noii campioane. Si cat de neasemuit este triumful, atunci cand el iti este recunoscut fara tagada. Chiar de adversarii traditionali, haraziti de trecerea prin ani... Pentru ca Dinamo a dominat acest campionat inca de la debutul sau. Reusind o serie aproape unica de victorii succesive.
Intr-o coeziune sufleteasca de atitudine care a convins imediat si prin calitatea jocului. Chiar daca acest adevar a aparut pregnant la mijlocul sezoanelor de toamna si de primavara. N-a fost usor si pentru ca vestiarele echipelor noastre sunt mereu bantuite de fantomele dezbinarii dacice, ale orgoliului delirant roman, ale tembelismului slav sau ale fundamentalismului musulman. Si este de necontestat ca toate acestea au trecut peste noi, implantand mai adanc doar pumnalul contagios al auto-distrugerii. A stralucit, peste toate acestea, suficient ca sa reusim, si steaua norocoasa a lui Cristian Borcea. Oricum, in plina maturizare decizionala si de speach. „Numai sa dureze“, cum a intuit atat de bine mama Letitia Bonaparte.
A contat la fel de mult si profesionalismul incontestabil al procesului de antrenament al lui Mircea Rednic. In majoritatea momentelor gasind continutul cel mai bun al pregatirii.
Iar atunci cand scartaiau usile sau scaunele pe care se asezau jucatorii, experimentatii din staff-ul de conducere, in frunte cu presedintele Badea, au stiut sa intervina la timp. Discret, ceea ce-i foarte important, iar alegerea momentului se stie doar prin suferinte trecute, dar impartasite. La ceilalti, mai rari la vedere, in frunte chiar cu omniprezentul Vasile Turcu, trebuie admirat si respectat altruismul prin care au bagat mana in buzunar ori de cate ori a fost nevoie sa se motiveze trupa si sa se asigure linistea financiara a societatii, care, si ea (atat de importanta), a fost mai mare ca niciodata.
Dar sa ne oprim si asupra componentei echipei. Chiar daca putem sa recunoastem, cu mana pe inima, ca doar Lobont a fost marele transfer de care aveam nevoie – si noi, si fotbalul romanesc – in viziunea parcursului echipei nationale. De aceea, se poate afirma fara tagada ca au confirmat, paradoxal, cei crescuti in propria gradina (Pulhac, Moti – la Craiova a fost doar o umbra; Radu Stefan, Ropotan, Liviu Ganea si ar mai fi!?...), fata de aceia, adusi chiar de peste mari si tari, contra a prea multe zerouri. Uneori delirante – iar e bine sa recunoastem. Poate vom si invata ceva mai repede din intamplari de genul asta.
Am avut cea mai buna aparare in axul central, desigur, si cu Lobont in retur.
Am scartait ceva, ceva, in zona centrala de la mijlocul terenului. Nu dau nume, dar s-a vazut.
Dar impunerea totala a fost prin executiile de exceptie ale atacantilor. Adrian Cristea, in mare crestere, secondat prin experienta paselor rifinitorii si prin crosurile sale de... Catalin Munteanu; ca sa nu mai fie cazul sa-i mangaiem pe risturi si frunti pe Niculescu, Danciuelscu si chiar pe Ganea, din tur. Astfel, s-au primit cele mai putine goluri si s-au marcat cele mai multe, luandu-se cam maximul de puncte si la propriu, dar si la figurat – distanta de urmaritori.
Dar, dincolo de toate acestea, cred ca in trioul ce se mai bate pentru podium, la o asemenea distanta de Dinamo, care spune totul, de la sine, disputa Dinamo – C.F.R. Cluj a fost si o pilda morala. Aceea ca elitele noastre, fie si in fotbal, sunt capabile sa se respecte! Indiferent de ceea ce se poate sugera... de prea jos. Si sa incerce, iarasi, ca pe timpurile numitei dictaturi, sa reprezinte si sa apere cat mai bine prestigiul national. Atat de tavalit, dar mereu de aparat. Mai bine mai tarziu, decat niciodata.