Sari la conținut

Tatuajele domnisoarei McCullers

articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17
» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
„Domnisoara McCullers si, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, dupa moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetica autentica. O prefer pe d-soara McCullers domnului Faulkner pentru ca scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence pentru ca nu are nici un mesaj“ (Graham Greene)
Personajele povestirilor nu ies nici ele din tipar: copii talentati, traumatizati de povara performantei timpurii, mitomane inofensive, barbati trecuti de prima tinerete, bantuiti de obsesia degradarii si a mortii, neveste alcoolice si iresponsabile, indragostiti dezamagiti, care isi exerseaza, zilnic, iubirea pe copaci, stanci sau nori etc.
In mijlocul decorului decadent al unei case de la periferia New Orleansului troneaza o carte ingalbenita, care are pe coperta portretul unei actrite de cinema: Sondra Locke, in rolul preadolescentei rebele si baietoase din ecranizarea romanului „Inima e un vanator singuratic“, al lui Carson McCullers.

Romanul-obiect – aflu din recenzia unui cronicar al revistei „New York Press“ – e o editie de mare tiraj, care s-a vandut odata cu/propulsat de versiunea sa cinematografica. In jurul cartii, trei personaje – un profesor ratat si alcoolic (Bobby Long/John Travolta), fostul sau student si actualul coleg de apartament si de betie (Lawson Pines/Gabriel Macht), care viseaza sa ajunga scriitor, si o pustoaica de 18 ani (Pursy/Scarlett Johansson), care a abandonat liceul si care, mai nou, incearca sa-i dea pe primii doi afara din casa raposatei sale mame. Pursy nu are, aparent, nimic in comun cu cei doi literati amortiti, pe care ii acuza ca se comporta „ca niste personaje dintr-un roman pe care nimeni nu-si asuma responsabilitatea sa il scrie“. Apoi se indragosteste de cartile lui Carson McCullers, si triunghiul amoros e gata. „A Love Song for Bobby Long“ (a fost tradus prin „Cantec de iubire“), Shainee Gabel, 2004.

Un omagiu pentru „Inima e un vanator singuratic“, despre care unii au spus ca ar fi „biblia literaturii Sudului, cheia sufletului acestuia“. Dar si pentru „Balada tristei cafenele“ – o colectie de povestiri aparute, pentru prima oara, in Statele Unite, in 1951. Printre ele se numara nuvela „Balada tristei cafenele“ – un text amplu, cu personaje proeminente, ecranizat, si el, de Simon Callow, in 1991, dar si „Wunderkind“ („Copilul-minune“), povestirea cu care McCullers a facut, la doar 19 ani, primul pas spre o consacrare rapida si spre o cariera nu foarte lunga si destul de sinuoasa.

Patru romane (dintre care doua au fost traduse deja la Editura Leda: „Inima-i un vanator singuratic“, 2005 si „In vara aceea verde“, 2006), o piesa de teatru (plus o alta dramatizare, a unuia dintre romane), un volum de poezii, 20 de povestiri scurte – coordonatele pe care se situeaza ceea ce pare, la o privire rapida, opera unui scriitor minor. De fapt, opera minora a unui autor puternic si influent, si nu doar pentru literatura sudului american si pentru „Renasterea sudista“ a anilor ’30 si ’40, pe care, alaturi de Faulkenr, Tennessee Williams sau Flannery O’Connor o reprezinta, ca portdrapel.

Intinderea relativ redusa a operei se datoreaza unor accidente biografice.

In adolescenta studiaza, intensiv, pianul si abandoneaza, brusc, visul unei cariere muzicale, la 17 ani. Urmeaza succesul literar timpuriu, la doar 23 de ani, cu debutul romanesc care e considerat, de o parte a criticii, drept cea mai stralucita realizare a ei: „Inima e un vanator singuratic“. In anul urmator divorteaza de Reeves McCullers, un militar cu ambitii scriitoricesti, cu care se marita, din nou, peste alti trei ani. Relatia lor e marcata de depresii, alcoolism si de o tentativa esuata de sinucidere (Reeve va reusi, pana la urma, sa se sinucida, dupa a doua lor despartire). Insa cea mai mare amenintare e cea a comotiilor cerebrale, care se repeta, inca din tinerete. La 31 de ani, partea stanga a corpului ii e, in intregime, paralizata. McCullers va muri, la 50 de ani, tot in urma unei comotii. Pana la 30 de ani publicase, deja, trei romane; pana la 40, a mai publicat o singura colectie de povestiri – „Balada tristei cafenele“ – adunate, cele mai multe dintre ele, din vremea cand urma cursuri serale de creative writing la Columbia University.

O fiinta fragila, ciudata, care, asemenea lui Biff Brannon, proprietarul cafenelei in care se reunesc povestile din primul ei roman, are o simpatie pentru fiintele fragile si ciudate. „Imi plac anormalii“, spune Biff. „Cred si eu ca-ti plac. Cred chiar ca negresit trebuie sa-ti placa, domnule Brannon – dat fiind ca tu insuti esti unul dintre ei“, ii raspunde, in timpul unei dispute conjugale, sotia sa, Alice. Personajele ei sunt, mai toate, purtatoare ale unor anomalii fizice sau sufletesti. Doi surdomuti, un alcoolic violent, cu convingeri marxiste si cu un corp disproportionat, si o fetita extrem de slaba, cu apucaturi baietesti, in „Inima e un vanator singuratic“; o fetita oarecum similara, in „The member of the wedding“ (tradus prin „In vara aceea verde“); si, in fine, o femeie excentrica si foarte inalta, un cocosat cu varsta incerta si un playboy provincial, pus pe gainarii si trandaveala, in „Balada tristei cafenele“. Personajele povestirilor nu ies nici ele din tipar: copii talentati, traumatizati de povara performantei timpurii, mitomane inofensive, barbati trecuti de prima tinerete, bantuiti de obsesia degradarii si a mortii, neveste alcoolice si iresponsabile, indragostiti dezamagiti, care isi exerseaza, zilnic, iubirea pe copaci, stanci sau nori etc.

Ciudatii se reunesc, de fiecare data, intr-o cafenea sau intr-un bar. Acesta este locul consacrat, unde circula ultimele zvonuri, unde se consuma timpul liber, unde se gasesc singurele distractii accesibile (alcoolul si barfele) – intr-un cuvant, unde se desfasoara viata sociala a unei comunitati mici. In „Balada tristei cafenele“, barul trece in prim-plan si devine, el insusi, personaj. Destinul cafenelei – un fost magazin de bacanie, unde se vindeau bauturi si doctorii – e strans legat de cel al originalei sale patroane, Miss Amelia Evans, si de intalnirea cu bizara ei iubire – varul Limon, un cocosat pitic, adunat de pe drumuri, care pretinde a se inrudi, printr-o legatura incerta, cu Amelia. Al treilea personaj care influenteaza transformarile localului si, implicit, ale orasului prins in jurul acestuia este Marvin Macry, un tanar lipsit de scrupule, cu o copilarie dura, care se indragosteste de Amelia, e respins in noaptea nuntii si care se intoarce, peste ani, ca sa caute razbunarea.

Poezia si compasiunea lui McCullers ies, cel mai evident, la suprafata in teoria iubirii. Relatia dintre Amelia, Marvin Macri si varul Limon e o ilustrare sensibila si dramatica a acesteia. Miss Amelia nu ii da nici o atentie chipesului Macry, in schimb se indragosteste, instantaneu si iremediabil, de cocosatul care pretinde a-i fi ruda. Varul Limon devine punctul ei vulnerabil, si singura fiinta in fata careia isi dezvaluie secretele si careia nu-i poate refuza nimic. Dragostea Ameliei pentru Limon, observa scriitoarea, nu are nimic carnal, sexual. Lucrurile sunt mai profunde si tin de un joc absurd, al intamplarii si al insingurarii indelungate. Intre cele doua parti implicate – cel care iubeste si cel care e iubit – nu trebuie sa existe vreo asemanare sau vreo legatura. Cel care e iubit e doar un stimul pentru iubirea adunata, in timp, si care zace in interiorul celui care iubeste; cele doua roluri nu sunt rezervate femeilor sau barbatilor tineri, in pragul casatoriei – oricine poate sa intre, in orice moment, in acest joc: orice barbat, femeie, copil sau batran si, in general, orice fiinta umana de pe pamant. Insa pozitiile nu sunt echilibrate: cel iubit se teme si il uraste pe cel care iubeste, si aproape toata lumea prefera sa fie in pielea celui de-al doilea, si nu in cea a primului.

Lucrurile nu explodeaza instantaneu, polaritatile afective ale protagonistilor nu se schimba si nu se contamineaza, reciproc, peste noapte. Iubirea inseamna o acumulare indelungata si tenebroasa a unor sentimente si porniri foarte diferite: egoism, pasiune obsesiva, teama de singuratate, generozitate, calcule meschine, infatuare, ura. McCullers e o maestra a descompunerii chimice, in ingrediente prime, a formulelor de acest gen, si a urmaririi meticuloase a cauzelor si a consecintelor experimentului. Nu conteaza doar fumul si flacarile care ies din creuzet; e important cum au ajuns ingredientele sa fiarba, laolalta, in sufletul omului si ce urme vor lasa ele asupra acestuia, peste ani, dupa ce reactia se va fi consumat de mult.

Pe fundal, decorul Sudului, care, in termeni de peisaj si de economie, inseamna strazi prafuite si arse de soare, campuri de porumb si case paraginite, saracie, depresie economica, munci anodine si lentoare. Iar in termeni umani se traduce prin disperare exhibitionista, nepasare catastrofala, autocompatimire abjecta, egoism feroce, alcoolism, plictiseala si iresponsabilitate. Toate traumatismele sunt publice, dramele si iubirile se petrec in vazul lumii. Exista chiar un instinct al catastrofei, care-i atrage pe oameni, ca la balci, in jurul nucleelor tensionate – acelea care promit sa erupa si sa se emane un excitant mai pretios decat alcoolul sau marijuana: tragedia si senzationalul. „Trebuie sa merg acasa periodic, ca sa-mi reimprospatez sentimentul ororii“, spunea, undeva, Carson McCullers.

Personajele povestirilor ei scurte poarta in codul genetic, indiferent unde s-ar afla, ADN-ul Sudului. Nu trebuie sa fie, neaparat, fermieri, barmani sau muncitori. Chiar si atunci cand lucreaza intr-un birou si traiesc in New York sau in Paris, undeva iese la iveala, discret, un mic tatuaj: s-a nascut intr-un orasel, in Sud. Fiecare povestire sectioneaza un anumit moment, incordat si decisiv, din viata unui astfel de exilat: tanar sau batran, copil sau om in toata firea, barbat sau femeie. Pentru fiecare dintre ei, undeva ticaie o bomba cu ceas – un dezechilibru, cronic sau acut, care ii consuma deja, sau care ameninta sa ii distruga. Pentru adolescenta Bienchen, copilul-minune de inspiratie autobiografica, tumora este pierderea emotiei artistice si a contactului cu partitura muzicala; pentru jocheul alcoolic, este accidentarea grava, pe pista, a unui prieten apropiat; pentru madame Zilensky, este mitomania care compenseaza lipsa exceptionalului dintr-o viata-maraton, dedicata, fara rezerve, studiilor muzicale; pentru John Ferris, este timpul galopant si senzatia risipirii; pentru Martin Meadows, este patima pentru bautura a sotiei, care ii ameninta casnicia, cariera si copiii; in fine, pentru barbatul din cafenea, care dezvolta o stiinta a iubirii, trauma e chiar iubirea pierduta pentru o femeie imposibil de inlocuit – pentru ca, asa cum spune el, aceasta adunase piesele disparate din sufletul sau si le pusese in ordine.

Dintre toate scrierile mai intinse ale lui McCullers, „Balada tristei cafenele“ este cea mai densa si mai poetica. Intamplarile curg repede, insa gesturile sunt lente, reactiile se lasa asteptate, iar personajele vorbesc putin, se misca putin, si asteapta foarte mult. Explicatiile sunt inutile, insa cei inzestrati cu intuitie, care trag in plamani, de multa vreme, praful Sudului, pot sa umple, foarte usor, golurile. Carson McCullers vine si transforma intuitiile in cuvinte, si da forma gesturilor sau tacerilor in spatele carora nu se afla nici un gand. Si o face fara a-si judeca personajele si fara a vorbi despre bine sau rau – cu exceptia momentelor cand „binele“ si „raul“ sunt valori ale mentalului colectiv, pe care le consemneaza, alaturi de intamplari si de emotii, ca atare. In privinta mesajului, acesta are, mai degraba, caracterul de diagnostic: in complexitatea nesfarsita a sufletului omenesc, dragostea si singuratatea sunt cele mai teribile si primejdioase forte, care ii pot nimici pe cei mai tenace si mai originali dintre oameni. Nici un exces nu e prea extravagant, nici o nebunie nu e prea mare cand aceste necunoscute se insinueaza si isi fac de cap prin ecuatia unui personaj.

Toate romanele scriitoarei, mai putin „Clock without Hands“, au avut succes de public si au fost ecranizate. Totusi, „A Love Song for Bobby Long“ este filmul care surprinde, cel mai bine, relatiile umane si atmosfera prozelor sale. Cand am spus ca pelicula lui Shainee Gabel e un omagiu care vizeaza, de fapt, „Balada tristei cafenele“, m-am referit nu atat la paralelismul triunghiurilor amoroase (un motiv foarte raspandit in literatura), cat la poezia si la feeling -ul filmului, si la punctarea a ceea ce se cheama sufletul Sudului: alcoolism, depresie, ratare, deznadejde, osificare a comunicarii – chiar si atunci cand protagonistul e un profesor universitar de literatura. Si, undeva, promisiunea unei sperante trecatoare.

Rolul de baza al lui Carson McCullers, ca prozatoare atoatestiutoare, care intra si iese, dupa bunul plac, in si din mintile personajelor, este acela de translator empatic; al doilea rol este cel de stilist cu veleitati poetice, care aseaza traducerile in fraze cadentate si muzicale, cu o coloratura lexicala si stilistica aparte, pe care persista aceeasi marca, discreta, a Sudului.