Cine ramane in istorie? Ce ramane din istorie?
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Memoria este o forma de raportare la trecut, insa finalitatea acestei relationari nu este cunoasterea realitatii istorice, ci a prezentului, construirea sau consolidarea unei identitati impartasite (Marie-Claire Lavabre, „Usages du passé, usages de la mémoire“, in „Revue Française de Science Politique“, nr. 3/1994, pp. 480-487). O astfel de relatie implica interferente intre memorie si istorie. Acestea devin coparticipative in analiza istoriei imediate – un timp in care martorul, observatorul si istoricul care analizeaza episodul/fenomenul de istorie recenta se pot intalni in aceeasi persoana. Memoria istorica presupune, totodata, si abordarea afectiva a propriului trecut, in primul rand datorita faptului ca face parte din propriul prezent.
Apelul la memoria colectivitatii, la memoria fostilor detinuti politici, la memoria exilului, la memorialistica intelectualitatii epocii, la memoria comunitatii evreiesti, germane si rrome a avut determinat spargerea discursului omisional si narcisist al manualului unic.
De aici si deformarile, subiectivismele care reduc sau dilata secventele cronologice, implica omisiunile, confuziile axiologice. Memoria istorica este, de asemenea, o expresie a identitatii, care afecteaza, deformeaza, altereaza chiar discursul istoric. De aceea, unii istorici, dar mai ales mitanalistii, afirma ca intre cel ce recepteaza si apreciaza evenimentul istoric si respectivul episod trebuie sa intervina o anume distanta temporala si, implicit, afectiva; altfel, analistul dependent fiind de propriile afecte, poate selecta din multimea de evenimente din istoria recenta doar episoadele pe care le-a „trait“, acele secvente de factologie care l-au implicat profund sau chiar l-au traumatizat. Astfel, daca chestionezi intelectuali (mai ales bucuresteni) cu referire la un „fapt“ de istorie postcomunista, un eveniment care i-a afectat in ultimii 17 ani de postcomunism, cu certitudine cei mai multi dintre ei se vor referi la mineriade, percepute ca evenimente traumatice si descalificante pentru debutul democratiei romanesti. In schimb, dincolo de conspiratiile si spontaneitatile caracteristice manifestarilor colective irationale, conflictul interetnic din 1990 de la Targu Mures pare uitat sau considerat, cel mult, un accident de istorie microregionala.
Vin arabii, pleaca presedintii...
Locuitorii din mediul rural ordoneaza istoria tranzitiei dupa impactul pe care anumite „intamplari“ l-au avut asupra comunitatii lor: retrocedarile de terenuri agricole, inlocuirea obiceiului de a migra spre oras cu deprinderea mai noua de a „migra“ spre Vest, inundatiile, zvonurile, razboiul din Orient, conflict care „musai“ se va complica cu o „defectiune iraniana“ si apoi, precum in varianta orala a traditei apocaliptice, „Estul, adica arabii si rasa galbena, se va napusti peste Europa, intai si intai peste noi, ca, de, noi am fost bastionul Europei“ – spune septagenarul V. Comsa din Ileni, jud. Brasov. Pentru pensionarii oraselor pe care postcomunismul nu-i mai face sa se simta utili, tranzitia este purgatoriana, adica un loc din care nu stii inspre ce realitate „scurta te indrepti, scurta, ca dupa aia vine aia nesfarsita, dac’ o fi si aia“ – spune semiagnosticul domn Munteanu din Sibiu, „om ca pe la 80 de ani“ si fost ofiter de Stat Major. Acesti pensionari nu-si mai cresc nepotii, „bucuria ochilor si inimii“, deoarece fiii si fiicele lor si-au luat copiii si au plecat „afara“ (aceasta identificare geopolitica neoficiala din perioada comunista este inca functionala, cel putin pentru aceasta categorie socio-biologica), nu mai stau la cozi interminabile pentru lapte si alte alimente „de prima necesitate“, in schimb consuma emisiuni Tv, seara, sprijiniti in baston, se plimba pe strazi, duminica se duc la biserica mai mult sa se socializeze si sa adune ceva puncte pentru „Cea Lume“ ca poate „se mai sterge din pacate“.
Pentru aceasta generatie cu una dintre limitele existentiale incerte, istoria tranzitiei are putine repere „istorice“: Ceausescu (un fel de Tata tiranic) coexista cu Iliescu („cel care a vrut binele, dar l-au mancat altii“) si cu Basescu („ …care le arata El lor“); cataclismele economice succesive – Caritas, FNI, privatizarile frauduloase si intrarea in Europa ca prilej de pauperizare accelerata domina insa perspectiva. Este poate hilar, dar gandirea mitica este mai puternica decat orice evidenta. Tiparele arhaice ale memoriei colective, longevitatea manierei „folclorice“ de a identifica/defini liderul si evenimentul, „lectura mitica“ in parte determinata de „asteptari“ ofera un scenariu de cele mai multe ori diferit fata de informatia furnizata de materialul istoriei recente. Este dificil sa realizezi distinctia dintre memorie si istorie. Un lucru m-a surprins, in timpul discutiilor purtate, in ultimele luni, cu diverse persoane cu referire la relatia perversa dintre istorie si memorie. Nicio persoana nu a introdus in cronologiile istoriei imediate, istorii puternic personalizate, momentul World Trade Center (11.09.2001), atacul terorist care a afectat istoria lumii si ale carui consecinte nu sunt consummate inca! Nu este surprinzator insa, caci, de regula, oamenii ajung sa re-semnifice anumite evenimente numai dupa ce efectele majore ale acestora au fost constientizate, adica dupa ce ele insele se transforma in cauze. Nu suntem departe de felul in care au fost intelese in contextele istorice respective caderea Constantinopolului, 9 mai 1945 sau ridicarea Zidului Berlinului. Aceste date istorice au fost imaginate drept cucerirea unei cetati (paradigma „a doua Roma“ circula doar la nivelul culturii savante), Eliberare si sfarsit al unui razboi apocaliptic, euforia camufland preparativele pentru un razboi mult mai indelungat (adevarata reordonare a unei apocalipse negre si atipice, eveniment care a segregat lumea timp de 50 de ani), pe cand Zidul, pentru cei din afara germanitatii, nu era o trauma (in Estul comunist, in spatiul public, nu era amintit), ci doar o granita fizica fara conotatii simbolice!
Casa Poporului si Sibiul (multi)cultural
In maniera paradoxala percepem si locurile memoriei concurand la modul folcloric itinerariile memoriei istorice a comunismului sau uzurpand in scopuri turistice si identitare culturile altor grupuri etnice. Astfel, Casa Poporului, conceputa faraonic de Ceausescu cu statutul de manifestare a potentei comunismului romanesc si capodopera a demersului sau ctitoricesc, a devenit spatiul de exercitiu al puterii democratice si brand national, in timp ce occidentalii il considera artefact comunist, „o constructie gigantica si inspaimantatoare“ (Jacques Le Rider, „Europa Centrala sau paradoxul fragilitatii“, Polirom, Iasi, 2001, p. 228) si nu pricep de ce Parlamentul, care este o institutie cu o mare incarcatura simbolica, si-a parasit sediul istoric, dovada a istoricitatii si legitimitatii, pentru a se muta int-un spatiu care ar fi trebuit sa aiba alte functionalitati/utilitati decat politice. Sibiul medieval si baroc este cauza si suportul demersului europenist „Sibiu – capitala culturala 2007“. Ca sinteza culturala, orasul este creatia unei natiuni pierdute, „natiunea saseasca“, in schimb beneficiarii, romanii, nu incearca sa concureze aceasta imagine dominanta cu replici culturale care sa valorifice rational si modern existenta culturala si cotidiana a romanilor, ci oscileaza traditional intre sublimarea unor personalitati ale culturii internationale (nativi ai zonei) si prezentarea exotica si etnografica a zonei rurale. In Sibiu, capitala culturala, printre „focuri de artificii“, romanii, locuitorii majoritari, isi expun traditionalist doar folcloritatea, „marginimea fabuloasa“, necelebrandu-si intelighentia urbana, activa, interesanta si in lumea moderna a Sibiului. Memoria noastra nu este democratica, ci mai degraba tiranica (v. „Les Lieux de mémoire“, coord. Pierre Nora, vol. I, „La République“, Gallimard, Paris, 1997, p. VII) si amnezica (desi in discursul public romanesc, prin definitie duplicitar, se vorbeste frecvent despre identitati multiple – locale, regionale, nationale, de grup – se cultiva doar acele momente care amintesc de conexiuni, „coexistenta pasnica“, se impune doar „memoria vindecatoare“). Ignorarea episoadelor de rivalitate si conflict, neexplicarea lor rationala faciliteaza conservarea lor undeva in inconstientul colectiv, intr-un spatiu din care, in functie de un nou context relational politic si istoric, pot fi recuperate si „reabilitate“ in scopuri cel putin nefericite. Structura de afecte a memoriei poate fi si un rezervor plin de artefacte reziduale.
Foamea de eroi
Constat insa ca in ultimul timp, pe multi romanii pe destui profesori de istorie mai ales, ii preocupa – si ca un fel de reactie la gregarismul vremurilor – recuperarea acelei istorii recente care le furnizeaza materiale si obiecte istorice considerate de „prestigiu“: „comori dacice“, eroi anticomunisti locali, dar si de anvergura nationala, „fii ai satului“, incarnari ale doctrinei si practicii legionare, in nici un caz ale democratiei. Astfel, am fost stupefiata cand am vazut, cu prilejul unei inspectii, cum intr-un sat din com. Mandra, jud. Brasov, profesoara de istorie a utilizat ca bibliografie de referinta, la o ora despre sistemul comunist tinuta la clasa a VII-a, citate din I. Antonescu si din literatura istorica minora a lui Iosif Constantin Dragan; apoi, cand a abordat problema componentei etno-sociale a Partidului Comunist Roman, respectiva profesoara de istorie, licentiata a Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii iesene (promotia 1983 sau 1984) a afirmat ca „PCR a ajuns sa aiba, pana in 1956, 700. 000 de membri, cei mai multi fiind evreii, muncitorii, tiganii si taranii“. Cand in pauza i-am reprosat profesoarei ca dezvolta teme pentru care nu este pregatita si ca in fapt cultiva ignoranta, xenofobia si antisemitismul, spre surpriza mea, profesoara metodista care il reprezenta pe inspectorul de specialitate, ea insasi evreica implicata in proiecte de cercetare a istoriei comunitatilor evreiesti din jud. Brasov, m-a rugat sa fiu toleranta si sa tin cont de faptul ca „la tara, sunt putine cadre calificate“ (comuna Mandra, locul de bastina al lui Horia Sima, se afla la 5 km de Fagaras; destui absolventi tineri, proveniti din zona si nu numai, ar fi incantati sa „practice“ atat de aproape de oras, comuna „comportandu-se“ precum un cartier rezidential al Fagarasului).
Apoi, m-au uluit si oarecum dezarmat reactiile publicului format din „colegi si prieteni“, public care a asistat la sustinerea lucrarii de gradul I si a reconditionat limbajul de lemn nationalist-legionar care il substituia pe cel comunist (de parca nu putem exorciza o ideologie totalitara decat apeland la semanticile altui totalitarism!). „Nationalismul tine, acum, aici, in Tara Fagarasului, loc de cultura“, mi-a spus directoarea scolii, singura care nu impartasea aceasta euforie, acest anticomunism fervent. Deoarece adolescenta mi-am petrecut-o in vechiul oras, nu intelegeam o astfel de seceta intelectuala; eram, de asemenea, „napadita de amintiri“ care ii contineau si pe unii dintre vorbitori, in ipostaze de „propagandisti comunisti“; astazi, aceiasi, cu aproximatie in aceleasi cuvinte, condamna o realitate pe care au nutrit-o si pe care nu o mai au, realitate care, „de bine de rau“, dincolo de practicile economice si politice criminale, le-a oferit in anii ’70 o anume dinamica economica si culturala, viata azi pierduta ca efect al marii coruptii care a desfiintat industria traditionala a zonei (combinatul chimic „Nitramonia“, azi in curs de dezafectare era o creatie interbelica extinsa de comunisti) si a depopulat Tara Fagarasului!
Momentul culminant a fost atins cand aspiranta la cel mai mare grad didactic din invatamantul preuniversitar a aflat ca nota finala este noua (oricum, comisia a fost generoasa...) si nu zece, nota cu care universitarii si inspectorii rasfata profesorii, de ani si ani de zile, chiar daca aspirantul este mediocru. Daca am rezistat la presiunile delegatului inspectoral si ale „corului“ profesoral, la ispitele pranzului solidarizant, la invitatia primarului, nu am rezistat la agresiunea profesoarei de istorie isterizate, si repede, dupa incheierea procesului verbal, am plecat cu trenul spre Sibiu. Acesta este doar un episod care detaliaza insa un paradox, afirmarea ultranationalismelor in aria Uniunii Europene; desi doresc sa fie europeni, romanii, la fel ca si alti estici, se implica cu o anume vehementa in renasterea identitatilor nationaliste. Desfacerea identitatii/solidaritatilor comuniste, chiar nationalist-socialiste, artificiale si functionale doar prin constrangere, a fost urmata, dupa 1989, de o „foame de eroi“, de personaje exemplare care sa argumenteze supravietuirea identitatii traditionale si rezistenta la opresiune, mesianismul natiunii: „Sunt buni pentru psihic – imi spune o prietena care este medic –, eroii au un efect miraculos, chiar daca sunt placebo, iau locul sfintilor. Nu i-ai vazut pe cei ce nu se indoiesc si nu cerceteaza ce vitalitate au? Eroii sunt mai buni decat zoloftul pe care il dau daca creste bipolarismul emotional.“
Noile identitati
Preocupari concertate vizavi de identitatea nationala au aparut dupa 1989 in estul Europei, dar si in statele in care nu au existat rasturnari politice. Un seminar tinut la York in 1995 a analizat cu atentie „Rolul istoriei in formarea identitatilor nationale“. Seful comisiei insarcinate cu elaborarea planului de invatamant din Anglia a vorbit despre functia formativa a istoriei, despre rolul disciplinei in conturarea „sensului comunitatii“ si a identitatii acesteia, acuzand absenta din manualele de istorie a eroilor si a personajelor istorice exemplare (ignora insa faptul ca in practica istoriografiilor nationale, eroii sublimati si re-sublimati nu sunt personalitati ale constructiei, ci reprezinta Victoria asupra Celuilalt, finalul fericit al Razboiului). Aceasta interventie a starnit numeroase discutii printre participanti. Totusi, ea scotea in evidenta cateva din ingrijorarile legate de istoria nationala, exprimate mai ales in noile state membre UE, unde se manifesta temeri cu referire la pierderea relatiei cu trecutul national, relatie statuata drept fundamentala pentru functionalitatea solidaritatilor societale. Aceasta dezbatere este frecvent alimentata de presiunile opiniei publice si ale mediilor politice.
Spre sfarsitul anilor ’90, asistam, cu toate schismele si „frisonarile de rigoare“, la aparitia manualelor alternative care propuneau: recompunerea memoriei nationale, evaluarea, ce-i drept uneori partinica, a istoriei recente, acceptarea rationala a complexitatii, dar si a conflictualitatii. Pe langa functionalitati didactice, aceste manuale si-au propus sa redefineasca si din perspectiva memoriei istorice trecutul recent. Apelul la memoria colectivitatii, la memoria fostilor detinuti politici, la memoria exilului, la memorialistica intelectualitatii epocii, la memoria comunitatii evreiesti, germane si rrome a avut determinat spargerea discursului omisional si narcisist al manualului unic. S-a vorbit mult despre dimensiunea reparatorie a acestei re-scrieri a istoriei romanesti. Din aceasta perspectiva, utilizarea istoriei orale a fost salutara, deoarece documentele oficiale ale epocii comuniste si produsele culturale ale sistemului nu pot fi concurate de izvoare istorice scrise alternative, care, chiar daca provin din fonduri arhivistice, sunt lacunare prin omisiune si incarcate de partinitatea institutionala. In fapt, doar o corelare activa si critica a surselor conexe poate asigura imbogatirea perspectivelor istoriografice vizavi de istoria imediata. Doar astfel de alaturari si analiza critica a acestor date ne pot feri de excese si aberatii, de actiuni condamnabile, precum cele care vizeaza recuperarea ca figuri exemplare a lui Ion Antonescu pentru romani si a contelui Albert Wass pentru maghiari (Contele Wass este un personaj controversat: Tribunalul din Cluj l-a condamnat la moarte, in 1946, pentru acte genocidale – a participat la uciderea mai multor romani si evrei in septembrie 1940 –, fiind insa, inclusiv pentru maghiarii din Transilvania, un scriitor de referinta).
Trecut si disperare
Pentru cei mai multi dintre romani, epoca tranzitiei nu inseamna istorie, poate si pentru ca cei mai multi dintre ei se separa de sfera politicii ca efect al dezamagirii. Trecutul interbelic si chiar „era comunista“ sunt consistent prezente in memoria istorica. Multi romani vor sa uite istoria tranzitiei, numai ca aceasta uitare este valorificata de politicieni...
Chiar si evenimentele din Decembie 1989 sunt contestate, exaltate sau compromise prin felul in care proiectele civice au fost fragmentate, ignorate sau pervertite. Defunctii Ceausesti fiind executati au absorbit toata culpa, executia fiind un eveniment eficient in economia guvernarii postcomuniste deoarece crea iluzia realizarii dreptatii istorice! Mineriadele sunt tot mai mult concepute ca un epos al intelectualitatii, si nu ca actiuni antidemocratice, puciste, iar „Proclamatia de la Timisoara“, document emblematic pentru revolutia timisoreana, a devenit doar litera moarta de manual, proiect incremenit. Cine isi mai aduce aminte de George Serban, initiatorul si principalul autor al Proclamatiei de la Timisoara?
Or, pentru unii dintre noi, cei 17 ani de postcomunism au insemnat mai mult decat 30 de ani de comunism. Ziua care urma, inevitabil, insemna, la nivel public, ceva nou: euforia ingenua, devorarea presei libere, implicarea intr-o piramidala lupta politica, restructurarea relationarilor (colegii care in comunism se monitorizau, se suspectau pe tacute, animand si alimentand o paranoia colectiva, acum se constituiau pe criterii politice, in grupuri solidare si combative), „Vatra Romaneasca“ intuind vidul de valori a vrut sa confiste patriotismul, apoi demersul a fost gaunos preluat de „Romania Mare“, europenistii isi evaluau identitatea drept stigmat, autohtonistii cautau in negurile istoriei „varsta de aur“ – singura care ne mai putea legitima orgoliile identitare, migratia intectualilor spre centru sau spre „orasul natal“ (repartitia ii imprastiase prin toata Romania, foarte departe de familia-nucleu, fiind completata dupa 1996 cu „migratia spre Vest“ a fortei de munca „disponibilizate“). Neputintele de a fi asa cum suntem au nascut orgolii noi, precum acela de a fi mason, elitist, figuri politice precum Ciorbea, Radu Vasile si Vanghelie, practica celor „15.000 de specialisi“ ai Conventiei Democrate ne-au facut sa credem ca „nu avem valori“ (parca reeditam lamentatia lui G. Barit care inainte 1848 se plangea ca „patria n-are oameni“), ca democratia e din cand in cand o lupta intre cocosi sau o corida, scenarii de oligarhi pe care-i impartim cu „prietenii nostri rusi“, kilometri de monologuri politice insailate, sau cate un kamikaze orbit de raza de sticla ieftina a si mai ieftinelor sale stele…
Cate secvente dintre acestea vor ramane in istorie? Va avea loc, oare, si textul unui e-mail care reda disperarea celor care nu rezista in mecanismele consumationiste si canibale ale culturii corporatiste?: „…daaaaaaaaaa, ma intereseaza orice, aici e super naspa, au tot plecat oameni, nu mai avem manageri decat 3, coordonez mai multe echipe in acelasi timp, in unele echipe nu am seniori, clientii ma cauta, telefonul suna nonstop, noaptea fac OMF-uri si IFRS-uri, inclusiv sambata si duminica... oricum nu iti poti imagina... acum sunt la combinat la Targoviste. oamenii termina programul la ora 3, cu cine dracu sa discuti nu mai am conexiune la reteaua EY, trebuie sa ma ocup de totul pentru alte 2 echipe de ale mele care pleaca duminica seara, saptamana viitoare o sa fiu in mai multe locuri in acelasi timp, nu mai vreau ! p.s. nu mai imi merge nici telefonul pentru ca l-am scapat pe jos si nu am avut cand sa-l repar... nu mai vreau... vreau orice serviciu numai sa plec de aici... nu am mai dormit de nu stiu cate saptamani... maxim 5 ore pe noapte inclusiv sambata si duminica... poti sa ma recomanzi oriunde ca o sa ma descurc... mai greu ca aici nu exista. Saptamana viitoare intru in lumea vagoanelor si a vapoarelor (din nefericire, tanara Raluca Stroescu, manager la firma de audit Ernst & Young, a pasit doar in luntrea lui Caron).