Cartea franceza
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura literara » carti, reviste, cafenele
Autor: Mircea Iorgulescu
„Acest regim derogatoriu este intemeiat pe refuzul de a considera cartea drept un produs comercial obisnuit si pe vointa de a modifica mecanismele pietei pentru a asigura luarea in consideratie a naturii ei de bun cultural, ce nu poate fi supus doar exigentelor rentabilitatii imediate“ - asa spunea, in fata Adunarii Nationale franceze (Camera Deputatilor), un tanar si proaspat numit ministru al Culturii.
Sunt de-atunci 25 de ani, era in vara lui 1981. De cateva luni, Franta avea, pentru prima data dupa multe decenii, un presedinte socialist, François Mitterrand. Mai inainte, Jack Lang, consilier pentru cultura, stiinta si cercetare al candidatului Mitterrand, il convinsese pe acesta ca printre cele 110 masuri anuntate de el in campania electorala sa figureze si introducerea pretului unic al cartii. Acum, candidatul devenise presedinte, iar fostul sau consilier - ministru al Culturii.
Fusese vremea angajamentelor electorale, venise timpul faptelor. La 30 iulie 1981, legea prin care se propunea introducerea pretului unic al cartii era prezentata Adunarii Nationale, iar la 10 august era votata.
A fost, isi reaminteste Jérôme Garcin, scriitor si jurnalist la „Le Nouvel Observateur“, una dintre cele doua mari legi pe care le-a impus stanga proaspat ajunsa la putere: cealalta, Legea Badinter, dupa numele initiatorului, a abolit pedeapsa cu moartea. A fost „o dubla revolutie“, scrie dupa un sfert de secol Jérôme Garcin, o revolutie care „facea din carte o exceptie culturala si din condamnat o fiinta umana deplina si intreaga“ („Le Nouvel Observateur“, nr. 2172, 22-28 iunie 2006). Adaugand, cu o anumita nostalgie, ca, daca „ghilotina a devenit un obiect de muzeu, iar cartea, mai mult decat oricand, o opera a spiritului, se datoreaza stangii, cand era de stanga“.
Legea pretului unic al cartii, sustinuse Jack Lang in fata deputatilor, urma sa permita „egalitatea cetatenilor fata de carte, care va fi vanduta cu acelasi pret pe tot teritoriul national; mentinerea unei retele descentralizate foarte dense de distributie, in special in zonele defavorizate; sustinerea pluralismului in creatie si editare, in special pentru lucrarile dificile“. Intervievat dupa un sfert de secol, in acelasi numar din „Le Nouvel Observateur“, fostul ministru socialist al Culturii isi aminteste ca a avut doua „prioritati absolute“ odata numit - „dublarea bugetului si pretul unic“. Si ca ambele trebuiau implinite repede, pe valul dublei victorii in alegeri, prezidentiale si parlamentare. Stia ce infrunta - daca s-ar fi facut un referendum, ar fi fost pierdut. in epoca, ideea pretului unic al cartii era departe de a fi majoritara, o mare parte a presei, inclusiv de stanga, isi aduce aminte Lang, vedea in ea „un sechestru pus de Stat, o atingere a libertatii, desi era o lege de eliberare“. Contrazicea obisnuintele si interesele, unele, cele de ordin financiar, colosale, contrazicea precautiile politicii de azi pe maine. „Trebuia - spune Jack Lang - sa aratam ca viziunea pe termen lung castiga in fata profitului pe termen scurt“, adaugand, cu un militantism inevitabil pentru „batranul“ socialist care e astazi, ca „a fi de stanga nu inseamna sa urmezi ultimul caine care trece, ultimul sondaj: inseamna sa faci sa precumpaneasca o idee despre societate intemeiata pe alte valori“.
Nu e totusi chiar evident ca stangii i-ar fi straina aceasta forma de miopie politica azi practicata pe scara larga si care consta in fetisizarea sondajelor si confectionarea de „imagini“ conforme cu ele, ceea ce duce negresit la transformarea oamenilor politici in saltimbanci ori a saltimbancilor in „personalitati“ politice, exemple sunt in lumea de azi cu duiumul, fara deosebire de apartenenta ideologica. N-au devenit oare „consilierii de imagine“ cei mai pretiosi sfetnici ai candidatilor la inalte functii politice? Ar mai fi astazi posibil ca un consilier pentru cultura sa ceara si sa obtina ca in platforma electorala a candidatului sau sa figureze o masura cert impopulara, cum facuse Lang insusi cu Mitterrand in urma cu peste un sfert de secol?!
Dupa cum nu este evident nici ca viziunea pe termen lung ar fi apanajul exclusiv al stangii. De altfel, e drept ca, probabil, si datorita puterii lui de convingere, tanarul Jack Lang a reusit atunci, in 1981, sa aiba si sustinerea dreptei, astfel incat la 10 august 1981 legea propusa de el a fost votata... in unanimitate.
Ceea ce spune desigur ceva si despre clasa politica franceza. Fiindca a fost o lege „impotriva comercializarii societatii, a distrugerii spiritelor si a mercantilizarii creierelor“. Datorita acestei legi, in Franta au supravietuit micile librarii, librariile traditionale, care altfel ar fi disparut sufocate de marile retele si de supermarketuri, datorita ei in Franta inca exista librarii in asezarile cu doar doua-trei mii de locuitori, datorita ei au supravietuit si editurile care pot scoate carti cu tiraje modeste, datorita ei au supravietuit autorii care scriu si altceva decat ghiduri turistice, indrumare de slabit si cure de intinerire, romane in care se povesteste, la persoana intai, cum a fost violat in copilarie autorul-personaj-narator de un urs, fiindca intre timp s-a perimat moda celor in care violatorii erau mama sau tatal ori vreun unchi, sau romane in care este vorba despre copiii zamisliti in secret de Iisus Hristos cu te miri care Marie etc., etc.
Legea franceza nu fixeaza pretul cartii, acesta e stabilit liber de editor sau de importator; dar cartile sunt vandute la acelasi pret pe intreg teritoriul national, indiferent ca este vorba de o mica librarie dintr-un catun uitat de Dumnezeu, de una enorma din Paris, cum sunt cele din reteaua Fnac sau, mai recent, Alice, ori de raioanele de librarie din supermarketuri. Sunt admise rabaturi de pana la maximum 5%, astfel incat concurenta nu ia forma unei lupte a preturilor. Cartea, sustine Directia cartii si a lecturii din Ministerul francez al Culturii, „nu poate fi considerata doar un «produs», este un vehicul privilegiat al culturii“ si de aceea e nevoie sa fie pusa „pretutindeni la dispozitia publicului“, ceea ce presupune existenta si dezvoltarea unei „retele diversificate de librarii“. Concurenta e „calitativa“, eu insumi, de exemplu, imi cumpar cartile dintr-o librarie particulara aflata in cartierul meu (sunt cinci pe o raza de nici zece minute de mers pe jos, si nu locuiesc in centru, ci intr-un colt al Parisului, daca se poate spune despre un oras in forma de elipsa ca are colturi), unde pe cartile nou aparute sunt puse note de recomandare scrise de mana de librarii insisi, cu impresiile lor de lectura, iar daca un volum cautat nu exista in magazin, il comanzi si iti vine in 3-4 zile. Clientii fideli primesc prin posta invitatii la diferitele „manifestari“, iar la fiecare a zecea cumparatura li se face o reducere de 5% din totalul sumelor platite pana atunci. Librarii de-aici nu sunt „vanzatori“ de carti, ci complici intru viciul lecturii... cum sa nu-i preferi?!