Menzel si Hrabal, inca pe val
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura cinema »
Autor: Mihai Fulger
Festivalul Filmului European, ajuns anul acesta la a 11-a editie (organizata in premiera de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania si de Institutul Cultural Roman), are si meritul de a-l fi readus la Bucuresti pe Jiøí Menzel.
Popularul cineast ceh (regizor si actor totodata) ne vizitase si acum trei ani, la invitatia defunctului festival BiFEST. Atunci Menzel isi prezentase cel mai recent film, un emotionant scurtmetraj inclus in proiectul international „Ten Minutes Older: The Cello“ (2002). De data asta, regizorul ne-a adus un nou lungmetraj, inclus anul acesta in competitia Festivalului International de Film de la Berlin, de unde s-a reintors cu premiul criticilor din juriul FIPRESCI. Asadar, publicul bucurestean avea toate motivele sa spere la un veritabil festin cinematografic. Iar „L-am servit pe regele Angliei“, ecranizare a romanului omonim (tradus recent si la noi) de Bohumil Hrabal, a propus, intr-adevar, un festin vizual, insa nu chiar cel la care se asteptau cinefilii indragostiti de Menzel.
In 1966, cinci dintre reprezentantii „noului val“ ceh, scoliti la celebra FAMU, ecranizau cinci povestiri ale lui Hrabal, rezultatul, „Micile perle“, fiind un film-manifest, o „primavara“ cinematografica care anticipa scurta „Primavara de la Praga“ de peste doi ani. Unul dintre cele cinci scurtmetraje, „Moartea domnului Baltazar“ (de aici s-o fi inspirat si Cristi Puiu?), reprezinta prima intalnire a lui Menzel cu universul suprarealist si tragicomic al lui Hrabal. Dupa putin timp, tanarul regizor debuteaza in lungmetraj cu „Trenuri bine pazite“, o ecranizare dupa acelasi scriitor, care ii va aduce Oscarul pentru film strain (la numai 29 de ani!). Ulterior, Menzel va mai semna patru filme dupa prozele lui Hrabal: „Ciocarlii pe sarma“ (realizat in 1969, dar interzis pana in 1990, cand castiga Ursul de Aur la Berlin), „Amintiri“ (1980), „Serbarea ghioceilor“ (1983) si, desigur, „L-am servit pe regele Angliei“; mai mult, actorul Menzel n-a refuzat sa apara in alte ecranizari, ale unor regizori mai tineri. Asadar, aveam a face cu un caz exceptional de simbioza intre un cineast si un scriitor remarcabili.
„L-am servit pe regele Angliei“ ne prezinta povestea ascensiunii si decaderii lui Jan Díte, de-a lungul primei jumatati a secolului trecut, perioada involburata si dramatica nu doar pentru Cehia. Filmul nu respecta ordinea cronologica a cartii, deschizandu-se cu perioada comunista, in care varstnicul Jan (Oldrich Kaiser), fost milionar - altfel spus, „dusman al poporului“ -, iese din inchisoare (gratie amnistiei, cu trei luni mai devreme decat ar fi trebuit) si alege drept „centru de reeducare“ nu o uzina (ca in „Ciocarlii pe sarma“), ci un han devastat din creierii muntilor. Insa o tanara ademenitoare ii tulbura izolarea, ii redesteapta dorinte care pareau moarte si ii readuce in memorie „vremurile bune“, la care devenim martori prin intermediul flashback-urilor; primul dintre ele, o secventa alb-negru, de film mut, este o aluzie evidenta la „Trenuri bine pazite“. Tanarul Jan (Ivan Barnev) isi incepe cariera ca ospatar intr-un bar provincial, ajunge apoi la un hotel select si atinge apogeul la Hotel Paris din Praga, unde il cunoaste pe seful de sala care l-a servit pe regele Angliei si unde el insusi este recompensat cu ordinul imparatului Etiopiei.
O buna parte din film, vedem cum o armata de bogatasi se infrupta din mancaruri rafinate si - fie si numai cu privirea - din carnurile unor june voluptoase. Chiar daca Menzel si-a incantat dintotdeauna spectatorii cu superbe secvente erotice, de aceasta data spectacolul este excesiv, iar cineastul pare mai interesant de pitorescul baroc al imaginilor decat de profunzimea anecdoticii. Din fericire, filmul se salveaza in a doua sa jumatate, gratie mai ales jocului tandru al nostalgiei. „L-am servit pe regele Angliei“ merita vazut, insa v-as recomanda mai intai romanul lui Hrabal, o poveste cu adevarat tulburatoare despre „incredibilul devenit realitate“.