Naghib Mahfuz sau drumul catre cei ce salasluiesc in adevar
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„E posibil sa mor chiar maine si n-o sa mai ramana nimeni care sa ma fi inteles intru totul.
Cativa vor spune ca eram un om bun, altii ca am fost o canalie. Dar amandoua
aceste opinii vor fi la fel de gresite.“ (Lermontov, „Un erou al timpului nostru“)
Ideea care domina toate aceste texte este aceea a continuitatii gandirii si spiritualitatii egiptene, pornind de la cateva dominante la care aleg sa se raporteze principalele sale personaje, transformate, desigur, in purtatori de cuvant ai opiniilor autorului insusi.
„Sunt descendentul a doua civilizatii care, intr-un anumit moment istoric, s-au unit in mod fericit si, as putea spune, de-a dreptul miraculos. Prima, veche de sapte mii de ani, este cea faraonica, iar cea de-a doua, avand mai bine de o mie patru sute de ani – cea islamica“, spunea egipteanul Naghib Mahfuz in discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatura care i-a fost acordat in anul 1988, el fiind si primul autor de limba araba care a primit aceasta prestigioasa distinctie.
Daca literatura araba are o istorie de peste doua mii de ani, poezia fiind genul cel mai practicat de scriitori, desi exista, bine inradacinata, si traditia povestirii (daca e sa ne gandim doar la amanuntul ca in Egipt culegerea celor „O mie si una de nopti“ va ajunge la forma finala si desavarsita, imbinand texte de origine iraniana, indiana si irakiana), despre aparitia romanului egiptean se poate vorbi abia o data cu epoca moderna. Desigur, avem de-a face, ca factor determinant, cu influenta literaturilor europene, unde romanul se impusese in secolele XVIII si XIX, dar si, privind problema din alt unghi de vedere, cu eliberarea treptata a Egiptului de sub dominatia puterilor straine, mai cu seama dupa perioada de ocupatie napoleoniana de la inceputul anilor 1800. Nu intamplator se va vorbi, in aceasta perioada, despre o adevarata Renastere a lumii arabe, o miscare de reafirmare culturala ce a reluat, din punct de vedere simbolic, asa cum au subliniat numerosi critici, vechea figura a lui Ianus bifrons, intors pe de o parte spre trecut si privind, in acelasi timp, si spre viitor. Termenul folosit in critica literara de limba araba este, de altfel, ilustrativ in acest sens, Nahdah insemnand „revitalizare“, „trezire“ a spiritului artistic din aceasta parte de lume, dupa perioada de stagnare ce dura cam de la jumatatea secolului al XI-lea. Conceptul se refera, in egala masura, la ideea de progres, de experiment cultural dinamic, de noua creativitate axata pe incercarea de a realiza sinteze vaste, mai cu seama la nivelul literaturii. Iar daca Muhammad Husayn Haykal este considerat, prin romanul sau publicat in 1912, „Zaynab“, parintele egiptean al genului, se poate afirma, de asemenea, ca succesorul lui cel mai important si, deopotriva, cel care va duce forma romanesca egipteana la desavarsire, raportandu-se, insa, mereu, la traditia literara si culturala araba, este Naghib Mahfuz. Acest lucru poate fi presimtit inca de la primul sau roman, „Jocul destinului“, aparut in 1942, dar devine evident o data cu „Trilogia“ (1956 – 1957) si, mai ales, cu „Baietii din cartierul nostru“ (1959), carte acuzata de blasfemie in intreaga lume islamica si comparabila, din acest punct de vedere, cu un alt caz celebru, „Versetele satanice“ de Salman Rushdie. Tocmai de aceea, numeroase din scrierile sale au fost interpretate, mai ales de o anumita parte a criticii, drept fabule politice sau alegorii cu implicatii simbolice si/sau satirice, cu toate ca autorul a vorbit, nu o data, despre nivelurile pe care opera lui le implica, ramanand insa exemple de literatura, in sensul cel mai profund al cuvantului. Ideea care domina toate aceste texte este aceea a continuitatii gandirii si spiritualitatii egiptene, pornind de la cateva dominante la care aleg sa se raporteze principalele sale personaje, transformate, desigur, in purtatori de cuvant ai opiniilor autorului insusi. Intre aceste dominante, la loc de cinste se situeaza cautarea adevarului cu privire la oamenii si la intamplarile din trecut, pentru ca astfel si numai astfel intreprinderile prezentului pot avea (sau capata) coerenta.
Aceasta este tema de baza si in romanul din 1985, „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar“. Desigur, Meriamun, naratorul, vrea sa afle adevarul, dar deopotriva, semnele distinctive ale spiritualitatii egiptene, veritabil act de cautare a originilor, singurul sprijin al fiintei umane in fata atacurilor insidioase ale lumii iluziei si ale minciunii. Adoptand strategia naratorilor multipli, romancierul abordeaza una din numeroasele enigme legate de trecutul egiptean, si anume identitatea si faptele lui Akhenaton, autorul minunatelor imnuri inchinate Soarelui si predecesorul lui Tutankhamon pe tronul Egiptului. Cunoscut sub numele initial de Amenophis IV, faraonul care a domnit intre anii 1375 si 1358 a abandonat vechiul cult al lui Amun si a suprimat venerarea celorlalti zei consacrati ai vechii Tebe, parasind chiar capitala si construind o noua resedinta regala la El-Amarna, in desert. Apoi s-a dedicat, alaturi de frumoasa sa sotie Nefertiti si impreuna cu cativa apropiati, venerarii cultului lui Aten, zeul-soare, reprezentat prin raze ce se terminau cu imaginea unor brate purtand semnul ankh, adica „forta vietii“. Aten, o noua ipostaza a stravechiului zeu solar Ra, reprezenta, acum, singura divinitate – atotputernica – a noului panteon impus de tanarul faraon. Tocmai de aceea, faraonul insusi si-a schimbat numele in Akhenaton, („cel care il slujeste pe Aten“), iar numele noii capitale a devenit Akhentaton, („cetatea lui Aten“). In timpul acestei domnii, Egiptul a fost slabit de numeroasele revolte si lupte pentru putere, iar finalitatea reformelor religioase si social-politice s-a dovedit a fi cu mult sub asteptarile populatiei. Detronat, in cele din urma, Akhenaton va fi silit sa-i cedeze tronul lui Tuankhamon, cel care va pune imediat capat reformelor si va reveni in vechea capitala, stralucitorul oras ridicat cu atata entuziasm de Akhenaton cazand in scurt timp in ruina, locuit fiind doar de frumoasa Nefertiti, cea pentru care spatiul maririi si al fericirii depline se va transforma in veritabila inchisoare.
Tocmai in acest punct, in care se sfarsesc datele istorice reale, incepe fascinantul roman al lui Naghib Mahfuz. Astfel, cititorul afla ca, la aproape douazeci de ani de la aceste evenimente, tanarul Meriamun, naratorul si protagonistul cartii, facand o calatorie – initiatica, evident – pe Nil, impreuna cu tatal sau, si trecand pe langa acum pustiitul oras Akhetaton, va demara o inedita actiune de restabilire a adevarului cu privire la intamplarile legate de viata tanarului faraon rebel si de epoca sa marcata de conflicte, cunoscuta sub numele de „Razboiul Zeilor“. De altfel, influentul tata al lui Meriamun se prezinta el insusi a fi, de asemenea, unul dintre acei oameni „care salasluiesc in adevar“. Numai ca, spre deosebire de el, Meriamun se raporteaza la dorinta sa personala de a afla adevarul ca la o veritabila misiune – o alta initiere, la capatul careia trebuie sa ajunga singur – cu consecinte dintre cele mai importante. In plus, el nu ia nimic ca fiind hotarat o data pentru totdeauna, nici macar – cu atat mai putin – adevarul despre care vorbeste tatal sau. Exact ca un cercetator modern, tanarul incearca sa asculte toate persoanele implicate in evenimentele de demult care se mai afla in viata si sa evite, astfel, orice partinire, dovedind uneori scepticism, alteori neincredere fata de punctele de vedere prea vehement sustinute, si intotdeauna un rar intalnit patos al adevarului, metoda sa fiind pe drept cuvant comparata cu cea a Regelui Oedip din piesa lui Sofocle. Evident, unii cititori n-au ezitat sa-l priveasca pe Meriamun ca pe un alter-ego al autorului insusi, numai ca, pentru Mahfuz, aceasta tehnica ar fi fost mult prea simpla, iar el se dovedeste, la capatul unei lecturi atente, a fi genul de scriitor preocupat doar de lucrurile complicate. In primul rand, dupa cum se vede in acest roman, de tehnica punctului de vedere, caci naratiunea este alcatuita din paisprezece povestiri care apartin personajelor implicate si care isi sustin, evident, parerile, isi apara post factum actiunile si incearca sa-si justifice atitudinile. Sau care isi exprima opiniile cu privire la fostul faraon, imaginea acestuia variind de la aceea a unui adevarat sfant sau invatat iluminat la cea a unui mare pacatos si vinovat de cele mai grave crime... Iar Meriamun ii asculta pe toti, de la marele preot Meri-Ra la mama fostului rege, Tiye, de la seful aparatului de mentinere a ordinii in capitala, nimeni altul decat tatal fostei regine rebele cu trup de curtezana care a inflacarat imaginatia tuturor contemporanilor sai la Nefertiti insasi, acum prizoniera de bunavoie in orasul care a fost martorul maririi sale si care acum ii ascunde tristetile si intreaga nefericire. Caci, dupa cum spune Nakht, „aceasta este povestea inselaciunii, a nevinovatiei si a tristetii nesfarsite“. Sau, dupa parerea sculptorului Bek, e povestea vietii unui om „care nu a mai bagat in seama nici o alta opinie sau sfat, in felul acesta nu el fiind cel invins, ci ceilalti, toti ceilalti“. In plus, tanarul faraon „eretic“ este si unul dintre poetii de seama ai epocii Noului Regat al Egiptului, daca e sa amintim, aici, doar „Imnul lui Akhenaton“, impresionant prin caracterul sau pre-panteist, divinitatea suprema, acum lipsita deja de atributele ei traditionale fiind descoperita in natura si, mai ales, in sentimentul plenar al bucuriei de a trai: „Totul prinde viata cand tu te arati./ Tu esti masura vietii, si lumea numai prin tine traieste.“ Versurile amintesc indeaproape „Psalmul 104“ din „Biblie“, fiind imposibil sa se faca abstractie de influenta lui Akhenaton – Amenophis asupra textului biblic.
Iar la capatul acestei investigatii, Meriamun – la fel ca si cititorul – nu poate afirma cu certitudine ca stie mult mai multe decat la inceput, deoarece opiniile formulate au fost atat de diferite, incat fiecare cititor (sau ascultator) al acestor istorii poate gasi, la sfarsitul lecturii, adevarul propriu – sau ceva cat mai apropiat de el... Adevarul devine, in acest fel, un concept greu de atins, asemanator pana la identificare cu insasi persoana si faptele tanarului faraon Akhenaton, dar si ale zeului sau, Aten. Iar la sfarsitul calatoriei sale, Meriamun nu va ezita sa spuna tuturor celor interesati tot ce a aflat, adica adevarul. Mai putin fascinatia sa crescanda pentru imnurile lui Akhenaton, precum si dragostea arzatoare pe care o nutreste pentru minunata Nefertiti. Adica, tot adevarul?... In ultimele pagini ale romanului, scriitorul dovedeste o profunda venerare, pe de o parte a valorilor etice ale naratorului, dar, deopotriva, si a celor literare, de natura a fascina cititorul, prins si el in aceasta aventura a cautarii adevarului, fie ca e vorba despre adevarul vreunei divinitati – de la Dumnezeu la Allah -, fie despre acela al destinului umanitatii sau al fiintei umane. Caci toate acestea contin si toate adevarurile posibile, spuse cu glas tare sau pastrate ca taine de mare pret despre enigmaticul Akhenaton si despre zeul sau, Aten.