Octavian Paler si tema Destinului
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura literara » dosar
Autor: Constantin Coroiu
Intr-o zi a anilo ’40, un licean s-a oprit in fata unei vitrine a Librariei „Cartea Romaneasca“. Privirea i-a fost atrasa de o fotografie marita a lui Ionel Teodoreanu in care frumosul autor al „Medelenilor“ aparea in cunoscuta-i rubasca. Adolescentul citise infrigurat „La Medeleni“ si, desi rezistent la melancolii, mostenind in fiinta sa taria, incapatanarea si austeritatea oamenilor din Lisa natala – „o asezare vrednica de lauda unui Hesiod...“ – plansese pe pagina unde moare Olguta... Privind acea vitrina, s-a gandit o clipa ca i-ar placea sa devina scriitor. Era clipa de gratie a revelarii sensului unui destin. Cei 44 de lei pe care tatal ii daduse la plecarea sa in marele oras, pentru a urma cursurile Liceului Spiru Haret, cu o bursa regala, „platindu-i, astfel, expulzarea din mitul satului si al copilariei“, se epuizasera demult. Pana la 44 de ani cand, potrivit prezicerilor unei madame Soleil de Fagaras, trebuia sa moara, mai era vreme si mai erau destule varste (mai ales ale lecturii) de trait. Corida incepuse, in fond, odata cu incercarea de sarire a gardului primei copilarii, cand bocancii l-au deconspirat si exilul nu a mai putut fi evitat, dar abia la 44 de ani, odata cu prima sa carte, matadorul intra in vacarmul arenei. Arma sa de lupta nu era insa sabia (si muleta), ci o patinata masina de scris. Taurul se afla in el insusi. Lui Octavian Paler i s-a parut mult mai „inrudita“ cu masina de scris sabia toreadorului si nu atat lancea faimosului cavaler de la Mancha al carui itinerar a visat sa-l refaca, asa-zicand la fata locului, in Spania. Citind „Viata ca o corida“, te intrebi: sa fie oare mai identificabila „figura“ scriitorului cu cea a toreadorului care „se joaca in arena cu destinul insusi, incercand sa-l pacaleasca, sa-i ofere umbra sa?“ Sa semene oare mai mult magia scrisului, a literaturii, cu magia coridei? Tot ce se poate. Stim sigur insa ce a marturisit Octavian Paler. Si anume ca masina de scris a fost pentru el o arma impotriva spaimei. A spaimei trecerii inexorabile a timpului. Un drog. Dar si o sursa continua de iluzii. Ca si Don Quijote, Paler a crezut, s-a lasat sedus de iluziile sale atat de fecunde.In „Autoportret intr-o oglinda sparta“, Octavian Paler spunea ca ar fi putut sa-si faca o carte de vizita care sa-l recomande „specialist in paradise pierdute“. Cel putin doua asemenea „pierderi“ l-ar fi indreptatit sa-si revendice aceasta calitate. Un paradis pierdut este, indubitabil, cel al copilariei si el se numeste Lisa. „Ruperea“, la doar 11 ani, de paradisul copilariei e ca un exil fortat: in spatiu – dintr-un sat de munte, vechi, cu o viata intensa care curge dupa legi arhaice, in cel mai mare si mai cosmopolit oras al tarii, si in timp – din secolul XVII in secolul XX. Acest salt „mortal“ (orice exil, spun analistii fenomenului, e ca o moarte) se produce in cateva ore. Daca tinem seama de durata drumului de la Lisa pana la Bucuresti, de impactul cu „infernul“, cu universul ostil copilului care tocmai isi lasase opincile si incaltase primii sai bocanci, caci urma sa calce acum pe Calea Victoriei si nu pe imemoriala Cale a Secii, saltul este literalmente alienant. Fireste, dincolo de duritatea de moment a „rupturii“, trebuie sa observam ca, odata cu geamantanul de lemn al tatalui evocand terifianta experienta a razboiului, Octavian Paler a luat cu el si un destin care era si cel al comunitatii din Lisa, scotand-o pe aceasta din istorie si conferindu-i apoi prin scrisul sau o aura mitica.
Daca scriitorul datoreaza totul acelui topos, nu e mai putin adevarat ca Lisa si lumea ei ii datoreaza ilustrului ei fiu demnitatea unei inegalabile „mitologii subiective“. In esenta, la fel ca Humulestii, ca Silistea-Gumesti sau Chiojdeanca lui Eugen Simion, ca satul Ilenei Malancioiu ori ca acela al Martei Petreu. Cand, cu ani in urma, am scris despre „Viata ca o corida“ a lui Octavian Paler, am afirmat ca nu mai citisem pagini memorialistice atat de tulburatoare despre satul natal, despre obarsia taraneasca, despre copilaria unui fecior de taran, de la „Viata ca o prada“ a lui Marin Preda. „Autoportret intr-o oglinda sparta“ m-a determinat sa reiterez afirmatia. Sigur, nu pierd din vedere diferentele de stil, de perspectiva epica sau livresca, de asumare si de retraire profunda a melancoliei. Si pentru Octavian Paler, copilaria ca poveste fascinanta se termina brusc si devreme, in seara cand ajunge la Bucuresti dupa ce – rememoreaza el: „Strabatusem intr-o jumatate de zi, fara sa stiu, trei secole“. Lasase in urma – cum avea sa constate destul de repede – un sat unde „cerul nu tinea de cosmos“, ci era „ o anexa tainica a lui, unde Dumnezeu se uita sa vada daca s-a uscat fanul pe Seaca si a fost dus acasa, ca sa poata slobozi ploile“. Avea sa-si dea seama apoi ca „doar in Lisa am vazut cerul instelat deasupra noastra. Oamenii se culcau acolo devreme. Pe la zece seara, ulitele erau pustii. Daca ridicai privirea, ramaneai amutit, descoperind un cer adanc, fastuos, cum n-am mai vazut in Bucuresti“. Dar cerul este si ceea ce se oglindeste in el – apropo de oglinda sparta – de aici de pe pamant. Octavian Paler vede mitologia ca pe „un fel de a iesi din istorie, de a scapa de stresul istoriei“. O spune un scriitor si un moralist care a trait, fie si mijlocit, dar mai ales direct, istoria sub diferitele ei infatisari. A cunoscut, de pilda, in timp de pace, chiar din copilarie, ceea ce as numi eroizarea istoriei. Razboiul face insa ca istoria sa-si piarda autenticitatea, sa devina, paradoxal, pe cat de concreta, o concretete cum nu se poate mai tragica, pe atat de conventionala. E ca o prostituata care-si pune diverse podoabe contrafacute, care recurge la sulimanuri pentru a-si motiva conditia mizerabila si reactiile la o realitate devastata. Pe deplin explicabil, in fond, de vreme ce razboiul este un imens viol asupra umanitatii, un viol al insesi starii de umanitate; omul, ca individualitate rationala si sensibila, nu mai valoreaza nimic, el fiind redus, cum observa si Octavian Paler, la un vierme pe care istoria il striveste sub talpa ei. In Lisa copilariei si adolescentei sale, timpul curgea mai mult in afara istoriei: „O grindina care nimicea vara intr-un sfert de ora munca dintr-un an intreg era mai importanta decat norii care se adunau pe cerul Europei“.
Am trait, si eu, asemenea momente apocaliptice in copilarie, cand, in urma unei grindine, de pe dealurile impadurite cu vii din jurul satului meu vrancean, se pravaleau rauri de struguri striviti, amestecati cu pamant, pietre, crengi, frunze si am vazut barbati in toata firea, puternici, ca tata, care trecusera prin grozaviile fronturilor din est si din vest pret de o jumatate de deceniu de razboi, plangand de furie si de durere, de parca s-ar fi sfarsit lumea si pamantul. Lumea si pamantul nostru. Daca in Lisa istoria era, pentru a folosi un termen al unui alt ilustru ardelean, boicotata de natura, la Bucuresti, elevul Paler avea sa o ignore, caci descoperise un alt paradis, paradisul lecturii. Lectura, ca singura forma de revolta, chiar daca probabil nu intrutotul constientizata, impotriva faptului ca „razboiul isi luase sarcina de a concura lectiile de filosofie“. Spatiul inchis si totodata deschis spre atatea zari ale lecturii, ca sa recurg la termenii consacrati de Valeriu Cristea, era unul mai securizat decat orice adapost, decat orice cazemata. Razboiul, in acest spatiu, nici nu exista, decat doar cel din carti: „Noapte de noapte, cartile au jucat pentru mine rol de Seherezada... Sufeream pentru moartea Annei Karenina, nu pentru mortii din comunicate“. Dar un paradis, odata pierdut, nu poate fi inlocuit nici chiar de cel din spatiul „fascinant al lecturii libere“. Si pierdut nu e numai cel al copilariei cu a ei Cale a Secii (un parau din muntii Fagarasului) – „calea regala a copilariei mele“ – ci si alte paradise (imi place acest plural folosit de Octavian Paler, proband un infailibil simt filologic, mai rar la scriitorii ardeleni) raman irecuperabile, fiindca „...tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna“. De exemplu, paradisul iubirii, pe care, de altfel, toti il „ratam“ sau, mai bine zis, l-am „ratat“; toti cei ce am fost adolescenti ori tineri abia iesiti din adolescenta. Sau, in definitiv, la orice varsta.
Poezia profunda a acestei „ratari“ o regasesc intr-o pagina superba din „Autoportret intr-o oglinda sparta“ pe care o reproduc cu nedisimulata voluptate in integrum: „Cred ca dragostea ne ridica in propriii nostri ochi. Si cat de mult ai vea sa fii asa cum te vede celalalt! Ai dori, si chiar incerci, sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care il iubesti.// Ma aflu pe un modest drum de tara, un drum acoperit cu ierburi spalacite de soare, intr-o dupa-amiaza de primavara, undeva pe un camp din marginea orasului, sub un cer inalt si gol. Intrucat carutele nu mai trec pe aici demult, iarba creste nestingherita. Urmele carutelor nici nu se mai vad. Santurile s-au umplut cu balarii. Drumul nu mai duce nicaieri. O timiditate caraghioasa ma impinge sa fiu teatral. Incerc s-o ascund si reusesc doar s-o pun in evidenta. Ca sa scap de acest mic supliciu, ma uit cum se ingroapa pantofii prin iarba. As vrea sa spun ceva deosebit, dar ma refugiez in platitudini: «ce flori sunt astea?» De fiecare data cand o pasare tasneste, speriata din sant, ma opresc, ma uit dupa ea, iar peisajul mi se pare minunat, in ciuda incercarilor de a-l privi obiectiv: un cer luminos, un drum napadit de ierburi, campurile cultivate, fumegand pana la orizont, mica padurice rotunda din apropiere, linistea prin care forfotesc tot felul de gaze. Un avion, din nou liniste si parca lumea nu mai are nimic ostil. Drumul e parasit, bun doar ca sa-ti dea iluzia ca inaintezi, dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor sa ajunga decat la ei insisi. Ca sa zic ceva, intreb: «Mai mergem?» Raspunsul arunca pe umerii mei raspunderea: «Cum vrei». Continuam sa mergem. In fond exista un singur mod de a trai dragostea: traind-o (s. m.) Nu se intampla nimic neobisnuit, primavara e ca toate primaverile, eu nu reusesc sa spun o fraza memorabila, dar oamenii nu obosesc sa fie banali. Si uneori sunt fericiti tocmai din aceasta cauza“. “Autoportret intr-o oglinda sparta“ este raspunsul la o intrebare impartita in trei: „...ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin?“ Ea, intrebarea, este insa si un pretext pentru un nou „drum prin memorie“ si pentru o scriere (si) de autofictiune. De altfel, tema destinului si cultul memoriei sunt permanente ale operei lui Octavian Paler, iar paradisele sale pierdute, paradoxal, dau masura „transformarii unei biografii in destin“. S-a observat cat de mult inseamna pentru literatura lui Octavian Paler memoria, amintirile care recupereaza asa-zicand deficitul de viata traita, intrucat „ceea ce nu traim la timp nu mai traim niciodata“. S-a vorbit chiar despre obsesia memoriei, despre dulcea tiranie a amintirilor care devin literatura: „Daca in timpul trait al aventurii, Ulise se putea apara de cantecele sirenelor fie legandu-se de catarg, fie astupandu-si urechile cu ceara, de amintiri n-avea cum sa se apere. A fost nevoit sa le lase sa-si depene cantecul. Astfel, actiunea a devenit poveste, literatura fiind, de ce nu?, o consolare a sedentarilor“. Numai prostii alearga tot timpul. Ei nu stiu ca sunt lucruri ce nu pot fi vazute decat stand nemiscat, ca „Odiseea insasi s-a nascut intr-o ora de imobilitate“. Ei nu cunosc al patrulea punct cardinal pe care ni l-a revelat Octavian Paler si din scrutarea caruia se naste Arta. Ei nu vor putea retrai niciodata acea clipa purificatoare cand afara ploua ca in copilarie...