Convorbiri cu Octavian Paler

articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17
» cultura literara » dosar
Autor: Daniel Cristea-Enache

Stimate domnule Octavian Paler, aveti toate motivele sa fiti malitios („N-am numarat cate zile au trecut de cand astept sa aflu ce anume va mai intereseaza. Dupa socoteala mea, s-au scurs vreo trei saptamani.“). Si nu pot sa ma apar cu alibiul „altor probleme, mai presante“, care n-ar face decat sa va confirme teza imposibilitatii dialogului nostru. Pentru mine, cel mai dificil este inceputul unor convorbiri. Mai exact, acea adaptare a intensitatii, gasirea tonalitatii potrivite pentru a insoti, in surdina, confesiunile scriitorului. Nemaivorbind ca raspunsurile date impuneau o anumita perioada pentru a fi „rumegate“, intoarse pe toate partile, exploatate si puse in relatie. Nu marturiseati ca aveti insiva aceasta placere a cazuisticii, organizand dezbateri, procese si folosind mai multe perspective?

Din faptul ca acest al doilea raspuns a fost pe cat de amplu, pe atat de consistent – si intens personal – eu cred ca reies in modul cel mai clar posibilitatea si necesitatea convorbirilor noastre. Trecand de la dialog la jurnal, cu notatia ideilor si a starilor din mai multe zile de iarna, imi confirmati, indirect, ca am atins un punct adanc, ca discutia pe care o purtam nu este una superficial-politicoasa, de suprafata. Si ati recunoscut ca va face bine aceasta „trancaneala“, ba chiar ca v-ati neglijat scrisul la noua carte, Calomnii mitologice, pentru a urmari un fir al convorbirilor noastre. Ce mi-as putea dori mai mult?

Sa raspund la intrebarea din final, dar pe scurt, pentru ca nu eu sunt subiectul acestei carti. Nu mi se pare curios ca, in pofida unei copilarii petrecute intr-o lume realista, pragmatica, dura, ati ajuns „obsedat de deserturi“. Scriitorii si artistii, in general, scapa aproape intotdeauna acestor determinari, evadand spectaculos din conditia lor biografica si uitandu-se inapoi cu ochii arsi de propriile himere. Aceasta nu inseamna insa, la dumneavoastra, radierea trecutului, sau ocultarea lui, ci o privire deopotriva duioasa si sceptica. Lisa din cartile lui Octavian Paler este un taram ciudat, fermecat si aspru totodata, de basm si nu prea. Fiindca suntem in ajunul Craciunului si pe strazile Bucurestiului se aud tot felul de colindatori urbani si suburbani, v-as propune o intoarcere afectiva in trecut. Cum era sarbatorit Craciunul in Lisa, in familia Paler si in celelalte case? Ieseati cu colindul? Intampinati cu bucurie (si cu lacomie copilareasca) nasterea Domnului? Exista scene similare celor din Amintirile lui Creanga, cu Humulestii plini de zapada si nazdravanii aventurati cu buhaiul? Si cum va fi Craciunul dumneavoastra maine, in casa de pe strada Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti?
...eu nu neg progresul. Il consider firesc. Tot ce pretind e ca progresul tehnic, stiintific, material, e insotit uneori de regres interior. Demonstratia am vazut-o in America sub forma omului „superperformant“ si incult. Spengler vorbea de decadenta Occidentului. In America, decadenta nu bate la ochi. Dimpotriva, e ascunsa unde nu te gandesti s-o cauti. In progres. Nu pot sa uit ce forme stupide a luat in America dementa „politicii corecte“.
24 decembrie

Tocmai a cazut prima zapada. A nins indolent si frumos, ca intr-un basm nordic. Acum, crengile inghetate ale otetarilor au bandaje albe, iar in curte zapada (singurul lucru curat din 2005, imi vine sa spun) n-a apucat, inca, sa se transforme in mazga purulenta.

N-am iesit in oras de cateva zile din cauza frigului, dar pocnitorile pe care le aud mi-ar fi semnalizat ele, daca as fi uitat, ca ne aflam in ajunul Craciunului. Imi inchipui cum arata „colindatorii urbani si suburbani“ de care-mi vorbiti! Ei iti taie cheful de orice evlavie, probabil. Daca adaug faptul ca febra cumparaturilor bate spre isterie, cum am vazut la televizor, si ca, pe toate canalele, Coca-Cola ne ureaza „sarbatori fericite“, exista conditii excelente pentru o „intoarcere afectiva in trecut“!

Ma grabesc, deci, sa dau curs propunerii dumneavoastra, amintindu-mi cu duiosie de o ulita troienita din Lisa de pe la sfarsitul deceniului al doilea (sau de la inceputul deceniului al treilea) din secolul trecut unde un mucos cu numele meu inainta vitejeste prin zapada cu o sabie de lemn in mana stanga. In dreapta, tinea „o stea“ tuguiata, compusa din niste sipci de brad pe care fusese lipita cu pap hartie colorata. De gat avea atarnata o traista mai mare decat el, plina cu colacei si mere. Mucosul implinise patru ani, cred, sau cinci. Oricum, stalcea cuvintele din colind, nu le putea pronunta bine. Ii anunta, cu mare convingere, pe cei colindati ca „trei crai de la sararit, spre-o stea au catalorit“. Lumea zambea, dar il lua in serios vazand cat de patruns era colindatorul de vestea pe care o comunica.

Mucosul de care va vorbesc nu vazuse nici un alt sat in afara de Lisa. Citea, poate, tocmai in iarna aceea primul roman politist din viata sa (a doua carte citita dupa Biblie): „Omul din Maroc“. Dar nu pricepea nimic, probabil, si, evident, habar n-avea cam pe unde se afla Marocul. Nu sunt sigur nici ca auzise de Bucuresti! Tot ce stia e ca romanii s-au batut cu turcii si ca „Domnul Stefan“ ii snopise in bataie pe pagani. Inca nu descoperise nici faptul ca de Craciun oamenii obisnuiesc sa faca daruri. Din motive pe care, eventual, le pot intelege, dar nu le pot lamuri altcuiva, in Lisa nu se dadeau cadouri. Nici pomi de Craciun nu existau, desi padurile de brad se gaseau prin preajma. Glumind desigur, as zice ca Mos Craciun se temea de haitele de lupi care se invarteau in noptile de iarna in jurul satului.

Dar in lumea inapoiata din Lisa (spun „inapoiata“ desi stiu ca autenticitatea nu depinde nici de progres, nici de cultura) exista ceva ce nu mai intalnesc azi. O stare speciala de Craciun. O magie care dispare cand locul sinceritatii e luat de agitatie. Craciunul de care imi amintesc eu avea ceva tainic, ocult (adica, „ascuns“, nu ceea ce intelegem acum prin „ocult“). Craciunul de azi e lipsit de mister. A devenit „petrecere“. Cand vad la televizor buluceala din supermarketuri, nu ma pot impiedica sa-mi spun ca nasterea lui Iisus a ajuns si ea „o afacere“. Ce taina, ce mister poti gasi in acest Craciun impartit intre urari conventionale si publicitate? Va spun sincer, pe mine ma lasa indiferent. Sau, chiar, ma oboseste.

Nu cred ca e vorba doar de faptul ca la batranete memoria infrumuseteaza inceputurile, dandu-le un sens pe care nu l-au avut, poate, si ca noutatile par terne. In Lisa existau colindatori adevarati. Chiar daca nu pronuntau bine unele cuvinte. Poate, mai exista si acum. Nu stiu. Dar ma indoiesc.

Ma intrebati de datini. Cea mai importanta era „ceata de feciori“. Ea avea un „vataf mare“ si un „vataf mic“, alesi, in mod democratic, la carciuma. Exista si un „vistiernic“ si, mai ales, un „purtator de drapel“ care isi tinea continuu mana dreapta varata in cercul de sarma prins de batul steagului, deoarece, daca reusea cineva sa fure acel steag, frumos impodobit de fetele din sat, „ceata“ era obligata sa-l rascumpere cu un butoi de vin. In noaptea din ajunul Craciunului, oamenii se culcau abia dupa ce trecea „ceata“ si-si facea urarile. A doua zi, feciorii veneau impreuna la biserica, incinsi cu tricolorul, si, bineinteles, fara sa se desparta de steag.

25 decembrie

Ziceam in „Autoportret intr-o oglinda sparta“ ca am strabatut, intr-o singura zi, la unsprezece ani, trei secole. Am plecat, dimineata, din secolul al XVII-lea (secol dupa randuielile caruia traia Lisa atunci) si am ajuns, seara, in secolul al XX-lea (in Bucuresti). De fapt, afirmatia nu era tocmai corecta. Am plecat, dimineata, dintr-o „lume mitologica“ si am ajuns, seara, intr-una stapanita, exclusiv, de „istorie“.

E adevarat, in Lisa nu se traia la nivelul miturilor. Cand spun „lume mitologica“ ma gandesc la ceva mai simplu. M-as feri sa zic ca am avut o copilarie „de basm“. In basm, nu exista limite. Or, eu am invatat de mic „ce se cuvine“ si „ce nu se cuvine“ si nu mi-a trecut nici o clipa prin minte sa ma revolt impotriva acestor limite. Nu aveam, atunci, decat intrebari mici si cu raspunsuri sigure. Realismul vietii din Lisa era atat de constrangator incat nu cred ca in capul meu si-a facut loc vreo iluzie. Ceea ce m-a ferit si de deziluzii! Dar nu asta inseamna sa fii zeu „pe cat e posibil“, ceea ce-si doreau grecii potrivit lui Aristotel?

Multi confunda, azi, „mitologicul“ cu un fel de anticamera a istoriei, uitand ca, progresand pe anumite planuri, omul a regresat pe altele. Viata din Lisa nu era de invidiat pentru cineva care judeca doar prin prisma confortului. Mucosul care nu putea zice „rasarit“ si „calatorit“ umbla in opinci prin zapada. Dar n-as putea compara cu nimic pacea, ocrotitoare, pe care o gaseam acasa. Cum sa va spun? Se pare ca nu uitam nimic din ce a fost esential in viata noastra. Uitam doar detaliile. Nu v-as putea relata niste intamplari similare celor povestite de Creanga, dar linistea care domnea in casa noastra, la Craciun, mi-o amintesc bine. Totul era curat. Si la propriu. Mama spalase podelele cu lesie si pusese stergare noi in jurul icoanelor. Tata citea, iar focul din „ploatan“, cum se chema soba dreptunghiulara de tuci, duduia monoton. Craciunul de azi are ceva strident, care iese din ritual. Uneori mi se pare aproape indecent prin excesiva lui harmalaie. Invers, daca acceptati sa socotiti „magica“ o liniste in care nu se intampla nimic deosebit, dar iti ofera totul, n-am nimic impotriva.

Cum vedeti, discutati cu un „reactionar“!

26 decembrie

Ma abat putin de la ulita unde mergeam cu „steaua“ si mai tarziu, cu „viflaimul“ (atunci eram doi colindatori, asociati). Ma revad intr-o amiaza cu soare dur, ca o piatra incinsa in foc, in care loveam cu o nuia bolovanii din fata, pentru a speria eventualele vipere. Eram la Micene, intre ruinele grosolane ramase din palatul unde Agamemnon, intors de la Troia, a fost ucis de consoarta sa, adulterina, si de amantul ei. Ghidul ne avertizase ca pe sub pietre dorm vipere care trebuiau speriate pentru a ne feri de riscul de a calca, din greseala, pe ele. Timp de vreo patru ore, am colindat coridoarele stramte, intunecoase, unde te simteai permanent spionat, si locurile unde colina era expusa soarelui naucitor, gandindu-ma, poate si din cauza macilor care patau cu stropi de sange ruinele, la crimele si blestemele uitate datorita lui Homer. Istoria se purificase acolo prin mitologie!

Ei bine, daca aheii care, zic istoricii, erau niste insi brutali si neciopliti, au devenit pentru noi niste cavaleri, in stare sa se bata zece ani la Troia pentru o femeie (care-l incornorase pe Menelau), nu vad de ce n-am recunoaste ca si in viata personala procedam la fel. Spun asta ca scuza daca vi se pare ca romantizez un Craciun facut din opinci opunandu-l Craciunului de azi, dintr-o „istorie“ straina de orice mitologie. Viperele nu dorm in istorie sub pietre. Iar daca te-ar vedea cineva pe strada cu o nuia in mana, lovind trotuarul, te-ar crede nebun!

Mama mea a dorit sa devin preot. Visul ei a fost sa ma vada, intr-o zi, iesind din altarul „bisericii mari“ (cea ortodoxa), din Lisa, imbracat in odajdii. Ca s-o faca sa accepte trimiterea mea la liceu, tata i-a intretinut aceasta iluzie. Dar destinul a aranjat bine lucrurile. Ca preot, as fi fost un impostor. Nu cred, v-am spus, in viata de apoi. Cum era sa le-o predic altora? Nu ma convinge nici partea de spectacol religios la care asistam de Craciun. Dimpotriva, imi intareste teama ca religia crestina, care e si a mea fiindca a fost a parintilor mei, e o religie obosita, extenuata. Credinta a cam disparut in spatele ritualurilor. Faptul ma preocupa si din pricina ca suntem, azi, martorii unui razboi religios, in care crestinismul se confrunta cu o religie virulenta, agresiva, servita de multi fanatici. S-a intors pe dos vremea cruciadelor.

Apropo. Am vazut aseara la „History“ un fel de documentar care se chema (sper sa nu gresesc) „In fata Inchizitiei“. M-am asteptat la lucruri cunoscute. Cand colo, am asistat la o scena uluitoare. V-o descriu pe scurt. Marele Inchizitor coboara in camera de tortura. Dupa cateva clipe, ii cere calaului sa paraseasca incaperea. Si, ramas singur cu cel torturat, Marele Inchizitor se dezlantuie intr-un monolog aiuritor. El stie (o si spune) ca omul care tace, cu obrazul plin de sange, din fata sa este Iisus, reintors pe pamant. Si il apostrofeaza: „De ce ai venit sa te amesteci in treburile noastre? Nu exista tortura mai ingrozitoare decat libertatea de constiinta, iar noi vrem sa ferim oamenii de ea. De aceea ii lasam sa pacatuiasca“. Poate ca talcul acestui film nu e chiar atat de extravagant, nu credeti? Iisus tacea. Sa fi inteles, oare, ca nu e nimic de facut, ca reintoarcerea lui era inutila?

27 decembrie

Poate nu sunt, insa, un „reactionar“ autentic. Caci eu nu neg progresul. Il consider firesc. Tot ce pretind e ca progresul tehnic, stiintific, material, e insotit uneori de regres interior. Demonstratia am vazut-o in America sub forma omului „superperformant“ si incult. Spengler vorbea de decadenta Occidentului. In America, decadenta nu bate la ochi. Dimpotriva, e ascunsa unde nu te gandesti s-o cauti. In progres. Nu pot sa uit ce forme stupide a luat in America dementa „politicii corecte“. Un singur exemplu va dau. Un comitet pentru revizuirea manualelor scolare din Florida a detectat rasism in spatele unor propozitii ca „atunci cand lumina dupa-amiezii se innegrea“ sau „fata deputatului s-a intunecat“. In timp ce mergeam prin America, m-am hotarat sa scriu un eseu „Despre barbari, cu melancolie“ pe care-l voi include in „Calomniile mitologice“. Ideea eseului e ca amenintarea barbariei vine azi nu din afara civilizatiei, ca pe vremuri, ci dinlauntrul ei. „Barbarii“ de azi locuiesc in „Roma“! M-am referit la asta si in „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“.

Cred, mai degraba, ca ar trebui sa ma socotesc „anacronic“. Sau „invechit“. Si nu m-ar deranja o asemenea eticheta. Dimpotriva, ea imi relativizeaza modestia. Eu, draga Daniel (ii permiti unui batran demodat aceasta familiaritate?), marturisesc ca nu stiu decat vag ce este post-modernismul si ca nici nu ma preocupa problema. Intr-o revista pe care am rasfoit-o azi dimineata, un misionar (necunoscut mie) al „noului roman“ zicea ca romanul nu poate fi decat „nou“. Daca nu e „nou“, nu poate exista. Or, eu constat ca, pentru mine, Tolstoi si Thomas Mann inca exista. As citi a zecea oara Razboi si pace decat sa ma plictisesc pana la capat cu ultimul experiment, daca vad ca nu-mi place. In acest moment, nu-mi vine in cap nici un roman al lui Robbe-Grillet, desi am citit cateva. Observ ca ultima moda, la noi, e sa spui sexului si altor parti anatomice pe nume, fara „pudorile ipocrite“ ale altor generatii. N-am nimic contra. In calitatea mea de retrograd, am ramas la proverbul scolasticilor din Evul Mediu ca „despre gusturi nu se discuta“. Mi-as permite sa fac doar o mica observatie. „Noutatea“ nu e chiar noua. Imi e jena (am ticuri perimate, ce vreti) sa spun cu cuvintele lui Seneca felul in care cunoscutul stoic a descris, cu doua milenii in urma, moartea „divinului“ imparat Claudiu. Dar cereti intr-o librarie „Apokololokyntosis sau Prefacerea in dovleac a divinului Claudiu“, o brosurica aparuta la Editura Paideia in 2002. Veti vedea ca „modernitatea“ nu descopera nimic nou.

Cat priveste tehnica, aici stau si mai prost. Tot ce am reusit pana in acest moment a fost sa raspund cand suna telefonul mobil. De restul facilitatilor pe care ni le pune la dispozitie civilizatia moderna n-am izbutit sa beneficiez. De cate ori am incercat sa o fac, am esuat, cu serioase indoieli in ce priveste inteligenta mea. Poate si asta m-a stimulat sa cred ca progresul tehnic aduce regres interior. Si tot asta m-a facut sa ma socot needucabil. Stiti ca nu-mi place deloc ipoteza unei copilarii petrecute in Bucuresti? Eu n-as fi fost eu! Nu neg, e posibil si un paradis pierdut traversat de apa Dambovitei, dar despre ce Craciun, dintr-o alta lume, mi-as fi amintit acum? N-as fi stiut nici cat de adanc e intelesul vorbelor lui Kant despre „cerul instelat de deasupra noastra“. In Lisa, oamenii se culcau devreme, fiindca trebuiau sa plece disdedimineata la treaba. Inainte de miezul noptii, nu mai ardea nici o lampa prin case. Ferestrele pareau carbonizate. Dar cerul avea atunci un fast care-ti taia respiratia. Luminat de luna si de stele, si praful de pe ulite lucea straniu. Bineinteles, aici in Bucuresti am aflat ce e metafizica, dar de cate ori spun „fior metafizic“ ma gandesc la cerul, din august, din Lisa. Se vede vreodata asa cerul in Bucuresti? Eu nu l-am vazut niciodata. Pe strada, intalnesc juni si june care stau cu mobilul la urechi si cand trec printre masini sau se dau jos din tramvai. Or fi gasind ei timp, vreodata, sa se uite cum se pregateste cerul de noapte?

Si totusi, nu sunt un „traditionalist“. Duc in mine un trecut care m-a facut sa aflu ca paradisele pierdute sunt cu atat mai frumoase cu cat ne indepartam de ele, dar, va marturisesc, n-as putea trai azi intr-un sat, fie el si Lisa. Si mai recunosc ceva: mi-ar fi imposibil sa scriu literatura pe teme taranesti. As produce ceva fals, artificial. Ursitoarele mele s-au amuzat dandu-mi o natura dubla. Afectiv, sunt legat de tot ce e taranesc. Atat de legat, incat m-a deranjat profund si chiar m-a lezat felul in care a vorbit Cioran despre tarani. Nu mai spun cat ma agaseaza fandoselile targovetilor pentru care „eternitatea nascuta la sat“ miroase a baliga. Si care uita ca am fost un popor de tarani pana nu demult. Ei insisi avand bunici sau strabunici veniti de la tara. Dar, temperamental, nu prea posed nimic care putea fi apreciat in Lisa. Nici taiatul firului in patru, nici sentimentalismele, nici dubiile (in afara de cele practice) nu erau pe gustul unor oameni care-si castigau greu existenta. Nu intamplator, v-am intrebat: cum se face ca, in pofida unei copilarii petrecute intr-o lume realista, eu am ajuns sa fiu obsedat de deserturi? Se pare ca ar trebui sa ma consider un „eretic“.

28 decembrie

Sa mai spun, totusi, ceva despre „chestiunea taraneasca“. Mie, laudele aduse satului, la Academie, de Rebreanu si de Blaga, mi se par unilaterale. Pun in evidenta numai meritele civilizatiei noastre agrare, nu si limitele ei. Cat despre samanatoristi ce sa zic? Ei au procedat exact ca doamnele si domnii din lumea buna care intemeiasera in Italia, prin Seicento, societatea „Arcadia“ si se reuneau, imbracati adecvat, sa aleaga „pastorita“ anului.

Dar a vorbi din varful limbii, cu dispret, despre civilizatia noastra rurala, cum fac unii snobi de Dambovita, mi se pare, iertati-ma, o prostie. Nu prea imi dau seama ce e in capetele acestor oameni. Sa nu stie ca, in vreme ce civilizatia occidentala s-a format in orase (in burguri, in Evul Mediu, in cetati, ca Florenta si Venetia, in Renastere, in Parisul iluminismului sau in Viena imperiala), noi ne putem lauda doar cu o civilizatie rurala? Care a avut limitele ei, repet. A fost conservatoare, inchisa si mefienta fata de nou, pe care-l asimila greu si cu prudenta. Dar, oare, cum ar fi daca noi am incepe istoria literaturii romane moderne nu cu poetii Vacaresti si Conachi, ci cu „Miorita“? N-ar putea sta „Miorita“ langa „Chanson de Roland“? Civilizatia noastra urbana e subtire si carpita din tot felul de imitatii. Bucurestiul era un targ prapadit pe la mijlocul secolului al XIX-lea cand la noi abia se punea problema cismelelor. Asta la aproape doua secole dupa ce Bernini sculptase in marmura celebrele fantani baroce ale Romei! Primul pian a fost adus in principate in deceniul al treilea al secolului al XIX-lea. Mozart era mort de patru decenii. Am impresia ca Dinicu Golescu nu mai e citit azi. Pacat. Unii ar putea afla din „Insemnarile“ lui ce uimiri avea un boier valah, cu nici doua secole in urma, nu in Franta, ci in Ungaria si Austria. Si gresesc, oare, daca spun ca tot civilizatia rurala ne-a dat o idee despre frumos inainte de a avea catedre si profesori de estetica?

E drept, versul lui Blaga cu „eternitatea nascuta la sat“ ar putea fi amendat cu „o erata“: si unele „eternitati“ expira! Oricat de legat as fi de lumea taraneasca, inteleg ca destinul ei era limitat. Intr-o buna zi, „taranul“ trebuia sa cedeze locul „fermierului“. Modernizarea nu poate fi impiedicata, chiar daca, de dragul eficientei, ea goleste unele valori. Casele din Lisa au pe pereti acum nu covoare „perimate“, ci covoare cu sultani si cadane.

Spre deosebire de „traditionalisti“, imi dau seama, deci, ca nu se poate trai intr-un muzeu. Ma intreb, insa, cati romani isi pun problema ca trecem, azi, printr-o criza de identitate nationala. Printr-o criza de destin istoric! „Taranul“ traditional a disparut inainte de a aparea „fermierul“. Aproape jumatate din Lisa e plecata, in prezent, prin Italia si Spania. Ultima oara cand am fost acolo am vazut multe case cu scanduri batute, in cruce, la ferestre. Au disparut, cum stiti, si boierii care, fiind cosmopoliti la conac si patrioti la Paris, erau un factor de echilibru intre conservatorismul taranilor si importurile de urbanitate. Ce vom pune in locul traditiilor sortite sa piara, sa se retraga in muzee? Daca judec dupa ceea ce vad la televizor, a disparut si mahalaua din romanele lui G.M. Zamfirescu. Alt gen de mahala prospera acum. Am uitat cine zicea ca un popor are destin cat timp mai crede in niste zei. Se gandea la valori, probabil. In ce zei mai credem noi azi? Undeva in Strabon am citit ca vechea Corcyra (actualul Corfu) era o cetate infloritoare, dar, dupa mai multe tiranii, cand si-a castigat libertatea, n-a mai stiut ce sa faca cu ea. N-aveti impresia ca e si cazul nostru? Ma ingrijoreaza, mai ales, in societatea romaneasca de azi, disparitia – prea evidenta! – a celor „sapte ani de-acasa“.

Sa revin la diferenta dintre Craciunul cu „colindatori urbani si suburbani“, dintr-un Bucuresti impopotonat festiv (cam ca toapele care-si trantesc fard peste jeg) si Craciunul simplu si sincer din Lisa. Ma explic printr-un amanunt. Desi ma aflu de atata vreme pe malurile Dambovitei, nu-mi aduc aminte de nici un Craciun petrecut in Bucuresti, cu exceptia celui cand i-am facut intaia oara pom fiului meu. Semnificativ, nu?

N-am vazut piesa „Evanghelistii“ a d-nei Alina Mungiu Pippidi, care a declansat un scandal tocmai in prag de Craciun. Asa ca nu pot sa ma pronunt asupra ei. Dar am retinut dintr-o reactie a doamnei Mungiu ca e un reziduu de „mentalitate taraneasca“ sa nu poti lua peste picior, daca vrei, cele sfinte. Ma tem ca eu sunt, iremediabil, imbacsit de „reziduuri“.

29 decembrie

Casa mea are niste avantaje. Nu ajunge la mine nici un zgomot din strada. Nu aud nici masinile trecand, nici tramvaiul. Curtea e aproape goala mereu. Pe fereastra vad doar tufele de trandafiri, cu frunzele rarite, si varfurile otetarilor de dincolo de zid. Cu putin efort, daca tin televizorul inchis, as putea sa uit (provizoriu) in ce vreme traiesc. M-as putea inchipui intr-o manastire unde sunt singurul calugar, fara obligatia de a-mi face rugaciunile (caci, din pacate, nu stiu sa ma rog) sau intr-un pustiu... Spun prostii. Pentru calugari, existenta e simpla, si cred in ceva sau, macar, se prefac, pe cand eu in ce cred? Iar ca sa infrunti un pustiu iti trebuie vocatie. O vocatie care mie imi lipseste. Nici in gluma nu-mi pot atribui inclinatii de aventurier sau de explorator. „Expeditiile“ mele polare spun ceva despre caracterul meu, nu despre vreun har. Am ajuns o data in marginea Saharei, dar dupa ce am mers vreun kilometru pe nisipul incins de soare si accidentat doar de tufe rare de alfa, m-am grabit, speriat, sa ma intorc. Mi se facuse si o sete teribila! Si nu va ascund ca simplul gand de a sta zile in sir calare pe o camila imi da ameteli. Ma obliga sa vad latura comica a interesului meu pentru deserturi.

Dar intrucat azi dimineata „m-am ridicat greu din nisipuri“ (am retinut expresia din „Jurnalul“ lui Gide) as putea risca sa va spun ca ma obsedeaza, de fapt, ideea de desert. De ce? Asta imi e mai greu sa va explic. M-ar putea lamuri, eventual, un psihiatru. Explicatia ca desertul presupune o Fata Morgana si ca Fata Morgana exprima iluzia mi se pare superficiala. E prea comuna. Un fel de cliseu. Intr-o vreme, ma batea gandul sa scriu un roman cu un singur personaj care strabatea un desert ducand o usa in spate. La fiecare popas aseza usa in picioare si o deschidea vrand sa vada ce era dincolo de ea. Si de fiecare data vedea altceva. Interesant (ma rog, cat de interesant poate fi asa ceva) e ca nu dau desertului un sens mortificant. Dimpotriva, mi se pare vital. Otravurile lui actioneaza in imaginatia mea ca un drog.

De fapt, am doua mari pasiuni. Marea si desertul. Marea mi-a dat ceea ce nu mi-au dat nici religia, nici alcoolul. O stare in care nu mai aveam probleme. Nisipul fierbinte al plajei pe care ma tranteam dupa ce ieseam din apa, obosit de inot, ma relaxa si, totodata, imi ametea simturile. Imi dadea un soi de betie lucida. Nimic din ceea ce ma preocupa in mod obisnuit nu mai exista. Nu mai conta decat caldura care imi invada trupul. Inchideam ochii si ascultam bolboroseala valurilor din care, exact ca din delirul Pythiei la Delfi, puteai intelege ce vroiai.

Sa cred, oare, ca ambele pasiuni au ceva in comun, scotandu-ma din „istorie“ (neplacuta oricarui introvertit, banuiesc) si dandu-mi o stare apropiata de „mitologie“? Ma tenteaza ideea. Simt ca in ea exista un graunte de adevar. Sau un inceput de explicatie. Zeii (ai grecilor, fireste) m-au intimidat totdeauna mai putin decat oamenii. Si, oricum, la mare (unde trupul e mai important decat sufletul) am inteles, cu adevarat, de ce Afrodita le-a tinut partea troienilor, in razboiul troian, si de ce nici un pudibond din antichitate nu s-a scandalizat ca templele Afroditei erau transformate in bordeluri... Din nefericire, si marea a devenit „trecut“. Nu mai am voie sa merg la mare.

30 decembrie

Ploua si e urat. Ploaie putreda de toamna, in loc de zapada. Ceea ce ma impinge iarasi sa ma gandesc la ruptura dintre mine si lumea de azi. Ma intreb din nou: s-a schimbat lumea in jurul meu fara ca eu sa-mi dau seama? am imbatranit prea tare?

Dar poate ca, uneori, e mai important si chiar vital sa acoperim un adevar decat sa-l dezvaluim. Ce-i ramane lui Oedip dupa ce afla tot adevarul? E obligat sa-si stinga vederea si sa devina, din rege, un vagabond. Si, mai ales, e obligat sa-si spuna „socot ca totul e bine“ pentru a se suporta. Altminteri, n-ar mai ajunge la Colonos.

Eu nu sunt foarte sigur, va marturisesc, ca se poate ajunge la asemenea adevaruri intr-o comedie. Don Quijote starneste rasul numai daca e prost inteles. Cei care inteleg cum trebuie asalturile lui impotriva morilor de vant nu se amuza. Si nici nu zambesc, macar. Ei stiu ca n-au in fata un batran caraghios sau cu mintile ratacite. Armura ridicola si aerul belicos al bunului cavaler ii amagesc doar pe martorii superficiali. Ceilalti isi dau seama ca se afla in fata unui om profund serios, hotarat sa creada in iluziile lui mai mult decat in realitate.

Scuzati-ma pentru derapaje. De vina e ploaia.

31 decembrie

Mie revelioanele imi dau o stare de panica. Oare cat viitor mai am eu? Se intampla, la scara mai mare, ceea ce patesc in fiecare duminica. In zilele obisnuite, nu astept nimic special, deosebit. Ma multumesc cu cenusiul curent. Dar duminica astept sa se intample ceva in plus. Nu stiu ce anume, dar astept. Si, fiindca nu se intampla, ma simt derutat. Cred ca ma voi culca la noapte imediat dupa ce voi vedea ca am intrat in 2006.

---