Praslea cel voinic si eseistica de aur
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Nici nu s-a retras bine Manolescu din cronica literara, ca au si inceput noile alegeri pentru scaunul de prim critic al tarii. Si pentru ca alegatorii de rand, buimaciti de diversitatea optiunilor, au inceput sa ingane cunoscutul refren „Eu cu cine votez?“, fostului critic prim i s-a facut mila si l-a uns, el insusi, pe Dan C. Mihailescu, drept urmas: „E un baiat destept, are un stil de cronica adecvat, care merge nu numai pe valoare, ci are si elemente care ii aduc succesul la public“ („Cotidianul“, 26 noiembrie 2005).
O alegere destul de surprinzatoare: caci, daca Manolescu era un critic de verdict, in textele caruia pana si virgulele puteau fi citite ca semne ale autoritatii, cu Dan C. Mihailescu lucrurile se intampla exact pe dos: departe de a se incrunta cu metoda si de a recita canoane la tot pasul, el face parada de propria lipsa de autoritate. Incercati un mic experiment, luand orice text de escorta al lui Dan C. Mihailescu. Veti da peste un personaj blazat, care se plange nonstop de propria impostura. Orice ar scrie sau ar face, Dan C. Mihailescu incearca sa ne convinga, printr-un soi de ipocrizie superioara, ca, pur si simplu, „he is not the man for the job“, e cea mai proasta alegere posibila, un pariu cu totul pierdut. Iata un pasaj din volumul I al „Literaturii romane in postceausism“: „Lipsit de vointa, deloc dotat pentru politica literara, pentru cabale si pentru critica de verdict (facut si desfacut ierarhii din mers), format in spiritul istoriei literare si al criticii de sustinere, sigur ca inhamarea la exercitiul foiletonistic m-a chinuit multa vreme ca un contre-emploi alienant“. Si daca mai vreti astfel de exemple, deschideti prefata la volumul al doilea, in care vajnicul incompetent ne asigura de urmatoarele: „In ceea ce ma priveste, n-am fost pregatit pentru exegeza naratiunii. Nu am nici un instrumentar anume. Am operat inconstient, dar cu buna credinta. In orb, instinctiv, fara nici o calificare prealabila“. Si proiectul „Vietii literare“ il plaseaza pe Dan C. Mihailescu in aceeasi postura de ridicol simpatic, care isi ia in deradere misia de critic serios sau de cronicar exhaustiv al fenomenelor culturale actuale: „Si eu l-as bombani pe unul care se iluzioneaza ca poate absorbi esenta fenomenelor literare si care – subiectiv pana la Dumnezeu – da note si se ambitioneaza sa «tina cronica» unei jungle de evenimente imposibil de adus la acelasi numitor“. Prin urmare, Dan C. Mihailescu, urmasul lui Manolescu, e antimanolescian pana in varful unghiilor- in sensul ca ceea ce l-a consacrat e tocmai lipsa de fasoane autoritariste ale magistrului. In toate cronicile sale, ba chiar si in aparitiile televizate, Dan C. Mihailescu se comporta precum bufonul care inlocuieste, ca in ritualul din Evul Mediu, pentru o zi, autoritatatea regelui. Si, cum se spune in povesti, zilele s-au facut ani, iar „bufonul“ a inceput sa castige, prin aceasta retorica antifrastica, ceva din autoritatea regelui. Nu se poate ca, ploconit de unii sau altii cu sintagma de „criticul tranzitiei noastre“, Dan C. Mihailescu sa nu se fi visat macar o data in postura inaintasului sau. Sau sa nu fi proiectat cele patru volume din „Literatura romana in postceausism“ in oglinda si in prelungirea directa a „Listei lui Manolescu“.
La vremuri noi, critici noi
Nu e mai putin adevarat, insa, ca, strategie sau nu, permanenta plangere a cronicarului pe ruinele propriului scris da intreaga masura a DCM-ismului. Si creeaza intregul efect de autenticitate si de intimitate. O dubla ironie, de foarte buna calitate, impotriva sa, dar si impotriva romanismului in genere, e arma care l-a consacrat cel mai mult pe Dan C. Mihailescu in discursul actual. Plus, imaginea (brand?) de basm a lui Praslea, al mezinului natang si defavorizat, plin de cusururi, care, printr-o metamorfoza imprevizibila, devine Fat-Frumos. Personaj inteligent si histrionic, criticul stie sa faca profit de pe urma propriilor neajunsuri. Nu mai vorbesc de faptul ca aceasta etica a defavorizatului e o modalitate ingenioasa de a se deroga de la „misia“ inalta a criticii si de a-si pastra libertatea si autenticitatea.
Numai ca retorica autenticitatii si a intimitatii i-a adus lui Dan C. Mihailescu publicul dorit, dar nu i-a mai putut recupera niciodata autoritatea pierduta. Foiletonistul de la ProTV are notorietatea si audienta lui Manolescu, fara putinta acestuia de a face canonul. Cate nume a impus critica lui Dan C. Mihailescu dupa Revolutie? Nu e mai putin adevarat, insa, ca evolutia sa urmeaza, partial, dictonul „la vremuri noi, critici si criterii noi“. Caci daca n-a impus autori, numele lui ramane definitiv legat de memorialistica postrevolutionara si de opera (atata cata e) de sertar. Astfel incat, primul volum al „Literaturii romane in postceausism“ te pune in pragul unei dileme „milenare“: cine a fost primul, Dan C. Mihailescu sau memorialistica romaneasca de dupa ’90?
Ca discursul cronicarului a crescut odata cu memorialistica romaneasca, printr-o parazitare fertila de ambele parti, s-a putut observa oblic si din semiesecul de anul trecut, odata cu revenirea la comentariul cartilor de fictiune in „Proza. Prezentul ca dezumanizare“. In al treilea volum, recent aparut, Dan C. Mihailescu incepe sa se simta mai in largul sau, si nu pentru ca „Eseistica. Piata ideilor politico-literare“ ar fi, cum spune englezul, his cup of tea, ci pentru ca domeniul ii permite, in mai mare masura decat proza, reinnodarea cu memorialistica. De fapt, la o simpla scanare a cuprinsului e evidenta tendinta de a trage spuza memorialisticii pe turta eseului. In primul rand, pentru ca sunt discutate destule carti care si-ar fi gasit mai degraba locul in primul volum, de la „Scrisori catre Constantin Bratescu“ a lui Simion Mehedinti pana la Zaharia Boila, „Amintiri si consideratii asupra miscarii legionare“, de la Sorin Comorosan, „Societate cu raspundere limitata“ pana la jurnalele lui Cristian Badilita si Teodor Baconsky. Inteleg ca ele or fi avand o miza (politica, sociala) pe „piata ideilor“ romanesti, insa, daca tot e sa invocam acest argument, nici fragmentele memorialistice cuprinse in prima carte nu sunt mai putin relevante sub acest aspect. Cum le separi, ca istoric literar, daca nu prin conventia genului? Si vorbind de criterii si de clasificari, cele patru tipologii ale cartii nu reflecta vreo organizare coerenta. Cum ai putea face distinctii, cand operezi cu etichete atat de laxe, unele bombastice sau pretioase, altele seci sau neutre, si care se incaleca la tot pasul: „I. Reinnodand cu interbelicul, II. Romania: obsesie feerica in arcanele istoriei“, „III. Documente, instrumente si acid polemic“, „IV. Fervoarea libertatii. Politica si literatura. Spectacole de idei“? Apoi, de ce se discuta la „Reinnodand cu interbelicul“ cartea Martei Petreu despre Ionesco si nu si cea a lui Ioan Petru Culianu despre Eliade? In fine, in locul unei incercari de sinteza plina de inconsecvente, ar fi fost preferabila o onesta clasificare cronologica.
O istorie orala
Marele defect al cartii e, totusi, acela ca Dan C. Mihailescu nu liciteaza nimic pe piata ideilor propriu-zise. Mai degraba decat sa comenteze cartile si sa le noteze aportul, criticul face lungi ocoluri memorialistice, portrete uneori deplasate, alteori fermecatoare si adanci, ale autorilor sau ale publicului. De fapt, versatilitatea formulei lui Dan C. Mihailescu consta in intuirea perfecta a publicului-tinta pentru fiecare volum in parte. Si schitarea, rapida, a unui portret ironic. Nu Jauss si Iser sunt patronii criticii de receptare pe care o practica Dan C. Mihailescu, ci… Balzac. Caci nu o discutie si o confruntare de idei reiese din panorama despre eseistica, ci un roman, cu tipologii umane bine conturate. Criticul practica un fel de sociologie literara impletita cu barfa de salon si cu observatia balzaciana, toate, impachetate cochet intr-o malitiozitate spumoasa si inofensiva. Din cartea lui „ies“, dintre cititori, personaje colective precum „generatia Humanitas“, „cioraneii“ („decreteii filozofici“) sau, dintre autori, individualitati fulgurante, genii neintelese ale eseisticii romanesti, „obiecte zburatoare neidentificate“ precum Horia-Roman Patapievici (autor de „carti infioratoare“, „nebun si definitiv pierdut“, „genial“, „omnicuprinzator“ etc.) sau Cristian Badilita, caruia nu i se poate explica aportul la ideatica romaneasca altfel decat prin „energia debordanta“, curata reincarnare a lui Cioran si Eliade in acelasi timp.
Comentator care se plictiseste cand ramane singur cu ideile sau care fuge cat colo cand aude de teorie (Sorin Antohi si Caius Dobrescu sunt taxati ca prea academicosi), Dan C. Mihailescu face tot ce-i sta in putinta pentru a amana discutiile abstracte. Inventariaza, de la inceput, pareri inchipuite ale cititorilor, isi inventeaza replici si interlocutori, anticipa raspunsuri, creeaza un spectacol sclipitor din tipologii sociale si atitudini de bun-simt. De aici, impresia de complexitate. Marota nationalismului, cu „moravurile“ romanilor raportate la cutare idee e ticul pe care orice comentariu al lui Dan C. Mihailescu il cultiva cu acelasi succes. Cronicile lui ne privesc pe fiecare, ca individualitati, dar si ca fericiti posesori ai unei etnopsihologii specifice. Numai ca, obosit de zvonistica la scara nationala inscenata in preambulul cronicilor, cand e sa discute propriu-zis continutul volumelor, criticul gafaie printre lungi enumerari, decupaje si ciupituri bibliografice, care rateaza perspectiva de ansamblu. Avand oroare fata de tot ceea ce e teoretic, abstract sau academic, Dan C. Mihailescu n-a reusit sa creeze, in volumul al treilea al „Literaturii romane in postceausism“, decat o istorie orala – daca pot sa ma exprim atat de paradoxal – a fenomenului. Acesta e si motivul pentru care cartilor de idei propriu-zise le sunt preferate, adesea, culegerile de articole sau de interviuri. Discutiei de idei i se substituie portretistica. Stilului argumentativ, retorica diaristului. Judecatii ferme de valoare, speculatia cu privire la orizontul de asteptare.
In fine, fara sa fac pe numaratorul steagurilor de la primarie, nu pot sa nu semnalez cateva stindarde lipsa in istoria ideilor romanesti din ultimii 17 ani. Daca tot s-a vorbit de politica si de literatura sau de nationalism vs. europenism, nu vad cum ar putea lipsi comentarii la volumele (individuale si in coordonare ale) lui Adrian Marino. Pe terenul ideilor literare, de ce am discuta istoria lui Marian Popa sau „Lista lui Manolescu“ si nu conceptul de „istorie critica“ pe care acesta din urma a lansat-o? De ce lipseste „Aisbergul poeziei romanesti“ a lui Gheorghe Craciun, dar e retinuta, in schimb, „In intimitatea secolului 19“ a Ioanei Parvulescu? Dar fie, toate acestea sunt mofturi. Nu-mi pot explica, insa, absenta oricarei discutii asupra unor volume ale noii generatii de ganditori cu tendinte de stanga care au dinamitat piata culturala din ultimii ani, precum Sorin Adam Matei („Boierii mintii“) sau Ciprian Siulea („Retori, simulacre, imposturi“). Sa fie ei atat de nedemni de discutat, fie si polemic, intr-o istorie in care figureaza noii veniti H.-R. Patapievici, Mihail Neamtu, Cristian Badilita, Adrian Cioroianu sau…Sorin Vidan (?!). In acest caz, nu poti decat sa ramai cu impresia ca atitudinea istoricului literar imita unul dintre gesturile primare al strutului. Stiti, desigur, la ce ma refer…