Complexul unui loser
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura literara »
Autor: Claudiu Turcus
Exista romane care „merg“ seara, dupa dus, sau intr-o zi de vara, in parc. Acestea stau la baza lecturilor de placere, care nu se confunda – atentie! – cu „lecturile de vacanta“. Nicidecum „frivole“, ele detin si o anume constiinta a vandabilitatii. Chiar si asa, nu pot fi asociate unor best-seller-uri, din simplul motiv ca nu se vand chiar atat de bine. Mecanismele literaturii de consum contamineaza numai tangential constructia acestui „tip“ romanesc, placerea lecturii ori constiinta de marfa a cartii neimpunand obligatoriu si o scadere a valorii estetice. Iar fictiunile la care ma refer intretin numai aparent dezinteresul fata de „elitismul formelor“, intrucat camuflarea unor procedee nu echivaleaza, in fond, cu absenta lor.
Complexul apartine lumii capitaliste.
Romanul lui Petre Barbu – „Blazare“ (Polirom, 2005) – se integreaza perfect in categoria romanelor pe care le citesti relaxat. Biografic vorbind, autorul apartine celui de-al doilea val optzecist, debutand cu volumul de povestiri „Tricoul portocaliu fara numar de concurs“ (Cartea Romaneasca, 1993) si incercandu-si mana si in teatru, una dintre piesele semnate de Petre Barbu – „Tatal nostru care esti in supermarket“ (Unitext, 2003) – fiind castigatoare a concursului UNITER „Cea mai buna piesa romaneasca a anului“.
Un muzeu de cartier
Dar sa revenim la „Blazare“. Cu riscul de a parea necreditabile, informatiile din roman ne parvin prin intermediul unui loser. La 41 de ani, Tache Enoiu sta cu parintii, nu are slujba, priveste ore in sir pe geam, e impotent. Sora lui, Teodora, a fugit de-acasa pe cand era adolescenta, iar dupa un parcurs dubios a ajuns cea mai bogata femeie de afaceri din oras. Silvia Enoiu, mama celor doi, insumeaza calitatile femeii care se lupta sa adune hrana, s-o prepare si sa curete „grajdul acela de apartament“. Visul ei atarna de gandul ca si-ar putea marita fata cu Adrian Dura, un domn „bine“ caruia ii inchiriase o camera „pe o perioada nedeterminata“. Si domnul Radu Enoiu, capul familiei, are aspiratii serioase pentru Teodora. Isi dorea s-o vada alaturi de Sebastian Obae, un inginer ratat, vecin de bloc, cuprins de febra afacerilor. Nu mai apuca insa, naratiunea debutand cu inmormantarea sa.
Povestea nu focalizeaza neaparat faptele, cat atmosfera in care acestea s-au derulat. Fiind orientata intr-o singura directie, memoria naratorului se lasa dominata de recurenta aceluiasi traiect semnificativ. Toate „intamplarile“ din orasul siderurgic de pe malul Dunarii se invart, astfel, in jurul Complexului – „realitatea“ de beton care adapostea pe vremea comunismului alimentara si o serie de alte magazine neaprovizionate corespunzator. Tache contempla in timpul zilei Complexul de la geamul din bucatarie mancand seminte de dovleac, iar noaptea il apara de „turbati“. Pentru „capitalistul“ Sebastian, care, dupa un calcul minutios, a gasit rentabila afacerea cu perii, Complexul reprezinta un spatiu de productie unde spera sa prospere. „Cumpara o perie care te scapa de mizerie“ este sloganul lui. Tot in jurul acestei relicve a istoriei recente graviteaza si hilara inscenare cu ajutoarele de la Uniunea Europeana. Silvia Enoiu resimte dureri in burta de fiecare data cand sosesc din partea „fratilor europeni“ puii congelati, salamul de Sibiu, chefirul, pestele proaspat sau rotile de cascaval Rucar.
Spatiu al nimanui si al tuturor, Complexul nu poate fi nicidecum incadrat intr-un circuit al normalitatii. Cand Teodora il transforma in supermarket, nimeni nu intelege nimic, abundenta consumerismului fiind straina unei alimentare aprovizionate doar cu ocazia „vizitelor oficiale“. Reactia defensiva a „edificiul de beton“ face toti banii. Acesta se pune fabulos in miscare, lasand in urma un pamant negru si gol. Strabate Europa intreaga, universalizandu-si centralitatea. Se va opri abia la Madrid, unde Maria, prietena lui Tache, il va transforma: „afacerea cu Muzeul Tragediei, Disperarii si al Mortii merge bestial“. Prin incarcatura ei simbolica, cladirea tine astfel de lumea totalitarismului comunist, ii reda „aura“, continand ceva ce niciodata nu va putea fi modificat, insa prin faptul ca – iata – ajunge sa devina muzeu/afacere (producand, deci, pe langa capital simbolic, si bani), Complexul apartine lumii capitaliste.
Tranzitia forever
Citind printr-un filtru ideologic, interesant de observat este ca numai la Madrid Complexul a devenit muzeu. Nu se pot muzeifica, in fond, decat acele forme care conserva o autenticitate recunoscuta de intreaga comunitate si care istoric au fost asimilate, adica depasite. Pe cand se afla in patrie, el desemna o felie a actualitatii. Oamenii ii atribuiau functii, nu-l puteau cuprinde pe deplin ca realitate a unei alte lumi, ca piesa de muzeu, caci inca nu ajunsesera sa traiasca intr-o alta lume. Nu intamplator personajele intretin un raport ciudat cu istoria recenta. Ei privesc spre viitor ca si cum ar privi spre trecut, folosind in evaluarea „mai bine-lui“ integrarii europeane aceleasi criterii ca atunci cand afirma „era mai bine pe vremea aceea“. Numai intr-o astfel de confuzie, in nisa dintre cele doua lumi mai exact, jurnalisti ca Mihai Lunescu (zis Muie) pot avea succes. Emisiunile lui, comparabile cu cele din pelicula „A fost sau n-a fost“, hranesc un imaginar derutat pentru care orice facatura mediatica trece drept referinta creditabila. Recunoscand in romanul lui Petre Barbu o Romanie a ultimilor ani, de neconceput, imposibila chiar (elementele fantastice gasindu-si pe deplin justificarea), n-ar fi un hazard sa citim „Blazare“ ca pe un roman al tranzitiei permanente.
Spre deosebire de Mircea Iorgulescu (care identifica punctul slab al cartii in ariditatea titlului), consider ca titlul ii vine romanului ca o manusa. „Ce frumoasa a fost viata ta de loser “ – afirma naratorul despre sine in final. Ar fi putut avea si el un proiect profesional dupa ce si-a luat bacalaureatul, sa ajunga inginer sau macar lacatus mecanic la depoul C.F.R. Daca ar fi facut copii, partidul i-ar fi dat un apartament si rate la mobila, poate chiar la o Dacie. Dar Tache n-a facut nimic din toate acestea, n-a scris nici proteste la „Europa libera“, dupa nouazeci n-a infiintat nici macar un butic. „O singura perspectiva mi s-a deschis atunci – afirma el –: Complexul. M-am asezat la fereasta bucatariei si am privit lumea misunand in jurul acestei cladiri in forma de potcoava“. „Vocatia“ de a privi in gol, coroborata cu inertia alienanta a lipsei oricarui proiect, iata faza de apogeu a blazarii. Iar viata lui Tache e simptomatica pentru o lume la fel de anesteziata si ea, un furnicar plictisit fara nici un proiect (identitar) concret.
Prin dozajul atent intre componenta realista, parabolica, dar mai ales satirica, prin rafinamentul manevrarii fantasticului, prin forta de sugestie in constructia personajelor si, nu in ultimul rand, prin simplitatea cinica a discursului, Petre Barbu definitiveaza in „Blazare“ una dintre piesele de rezistenta ale romanului romanesc de dupa 1990.