Cenzura este buna
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura literara »
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Ioan Lacusta scrie pe doua fete ale filei. Rafinat prozator si poet, ca redactor al revistei „Magazin istoric“, a devenit si un stralucit restitutor. Este dintre cei tot mai putini care nu fac din frecventarea arhivelor, bibliotecilor, un act de penitenta, nici de glorie, ci unul de juisanta. Nu face studii de gen, ci studii genuine. Pornit sa scrie un roman intitulat „1939“, a carui actiune urma sa se petreaca in anul din titlu, prinzand ultimele zile de pace ale Europei, se trezeste rascolind documente, memorii, jurnale, iar romanul se preface in lucrare documentara.
Cenzura interbelica se facea pe fata, asumat, prin spatii libere sau zinc tipografic spart cu daltita. Ilustratiile atasate volumului sunt edificatoare.
E vorba de volumul „Cenzura vegheaza; 1937-1939“, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007. Nu e prima oara cand editura mentionata dovedeste fler si prospetime in selectie. O face cu program. Cenzura a urmarit pas cu pas evolutia presei romanesti, stim bine, se pare de altfel ca nici astazi n-am scapat de un alt soi de cenzura, una corporativa de data asta. O cosmonomie mai mult sau mai putin suava normeaza, legifereaza, chiar si in aparenta recesiva, mult prea importanta – ca sa nu reprezinte o miza in sine – arena a presei. Daca nu e sanctiunea politica, atunci e „santajul si etajul“ – eticheta atribuita stralucitului, de altfel, gazetar Pamfil Seicaru, pe cat de stralucit, pe atat de ticalos; daca nu sunt pe rand, sunt amandoua si altele inca (interese economice). Dar e greu de crezut ca cenzura, in intruchipari distilate, neinstitutionalizate azi, n-ar veghea in continuare, fie si intr-o forma insidioasa, la „linistea“ noastra, si nu doar la noi, ci si aiurea.
Dar cartea lui Ioan Lacusta decupeaza felia 1937-1939, aveam asadar, atunci, un Serviciu al Cenzurii, aveam sefi ai acestuia si aveam cenzori. Registrul Cenzurii, din care s-a infruptat Ioan Lacusta, sta marturie. Desi, precum se vede, totul era crancen organizat, lectura documentelor revela o lume oarecum idilica, chiar in plina dictatura regala, iar politia presei apare ca una destul de flexibila, la limita complicitatii cu adversarul. Avand in minte rigiditatea cenzurii comuniste, nu poti sa nu te induiosezi, in pofida stupiditatii normatoare, de aerul cumva relaxat, uneori chiar autoironic al cenzurii interbelice. Un slogan publicitar de-acum, imbecil, la detergent sau altceva, spune: „murdarirea este buna“. Aerul cumva amabil al cenzurii dintre razboaie sugereaza un alt slogan: cenzura e buna. Macar intr-un singur aspect, acela al deontologiei si calitatii presei ce pot fi strunite si prin astfel de metode. Senzationalismul, zvonul, faptul divers atroce, tranzactionalitatea, toate astea n-au fost inventate in postdecembrism. Se pare ca gaina facea pui vii si mai antart. Aspectul uneori mult prea baltat al presei vremii era temperat de odioasa cenzura ce veghea sa nu se faca mare tapaj de sinucideri explicite, sa nu dea idei, violentele si cruzimile in cuvinte si imagini sa fie eliminate, senzationalul ieftin care, se stie, vinde, sa fie epurat. Iata o nota a cenzorului sef, din 10 noiembrie 1937: „Sinuciderile au inceput sa se inmulteasca. Este ceva contaminant. Domnul ministru de Interne ordona: Nici un detaliu, nici o fotografie, ci numai pur si simplu informatia, fara a se arata cum – ca s-a aruncat inaintea trenului, ca a inghitit nu stiu ce, ca a aprins mangal etc. Voi fi anuntat, daca ziarele protesteaza, dar ordinul se executa“. Sigur, exista si un subsol politic in aceasta interdictie, starea de spirit a natiei e buna, nu-i asa? dar reducand lucrurile la esenta lor ingenua, ordinul putea fi, in aceeasi masura, cu adevarat protectiv. In sensul ca orice cenzura, chiar si cand nu-si propune, poate fi simultan odioasa voit si ocrotitoare involuntar. Sau: „Conform ordinului domnului ministru de Interne, sesizat de Ministrul Sanatatii. Se interzice orice reclama de ghicitori de orice fel, de reprezentatii sau sedinte de spiritism-ocultism sau articole de aceasta natura scrise de nespecialisti“.
Cenzorii insisi alcatuiesc un grup boem. Fac chefuri, se cherchelesc, chiulesc, mai lasa scapata vreo stire necenzurata, nu pastreza curatenia la locul de munca, drept pentru care sunt mustrati aspru, dar parinteste. Graitor: „Din ordinul d-lui colonel sef al Cenzurii, se aduce la cunostinta d-lor cenzori ca atunci cand sunt in echipa cu d-l cenzor Virgil Carianopol le este interzis de a-l lasa singur pana la terminarea serviciului, mai ales in timpul noptii“. Daca nu se pileau, dormeau pe rupte. Ori ascultau muzica, dar numai cei cu „calificare“: „Am cumparat un aparat de radio pentru serviciu. Nimeni nu va umbla la acest aparat afara de d-nii cenzori si cu mine. Rog a se umbla cu atentie si numai de acei cari cunosc modul de manipulare. O lampa arsa costa 2000 lei“. Zbanghii si naravasi, cenzorii isi aduceau uneori seful la exasperare: „Constat cu regret ca d-nii cenzori neglijeaza serviciul. De cateva zile unii cenzori de serviciu nu vin deloc sau vin cu mari intarzieri la serviciu. Ora de program nu mai exista. Se fac inlocuiri zilnice de care eu nu am cunostinta si in asa fel incat pe unii cenzori nu-i vad decat la 1 ale lunii sau cand vin sa ceara aconturi. De asemenea, plecarile de la serviciu se fac cu mult inainte de ora programului. Socotesc ca acest mod de a se purta in serviciu denota o indiferenta totala fata de serviciu si o mica lipsa de deferenta fata de mine, care n-am avut o zi concediul si n-am lipsit niciodata de la serviciu“.
Un personaj ocrotit cu gingasie de catre cenzura este episodica doamna ministru Franasovici (nevasta de ministru, se intelege): „Nu se va mai lasa sa se scrie nimic de coafura doamnei ministru Franasovici. Deci cenzura oriunde. La proces vom vedea. Prea s-a facut tapaj pe o chestiune diversa“. Aflam mai apoi ca procesul este intentat de doamna contra coaforului Ionica, nemultumita de prestatia acestuia. „«Curentul» datat 13 august 1937, publica pe prima pagina 9 caricaturi, «Riscurile profesiunii unui coafor de dame», de A. Dragos“ s.a. Daca doamna ministru era menajata de cenzura, restul bietelor femei era tratat cu austeritate, iar sulemenelile si fandoselile, pe vremuri tulburi, eradicate, macar in scris: „Cu privire la «Cronica femeii» ce apare in diverse ziare: nu se va mai permite sa apara cronici cu privire la fard, mode, plaja etc. E timpul sa se dea alte sfaturi femeilor pe aceste timpuri de grele incercari pentru fiecare dintre noi“. Dar nu se poate spune ca nu dadea dovada de galanterie: „Relativ la sinuciderea lui Al. Buzdugan, nu se vor face mahalagisme, amestecandu-se doamna“. Cat despre ordinele date in privinta articolelor sportive se poate deduce ca cenzorul sef era… rapidist.
Adevaratul spectacol ii revine, gratie notelor, clasei politice, dar mai ales oportunismului intelectualilor. Gasim aici un Iorga indignat de partidul unic, brav purtator, mai apoi, la scurta vreme, a uniformei F.R.N. Gasim un P. P. Panaitescu ce il dispretuieste pe Iorga, „aceasta canalie“, apoi un Onisifor Ghibu, dezamagit tare ca n-a fost chemat la guvernare de catre prietenul Goga, prieten inmormantat mai tarziu cu mare pompa (secventa memorabila), un Sadoveanu ahtiat dupa demnitati, un Cezar Petrescu conducand „Romania satelor“, cu titluri de felul „M.S. Regele, parinte al satelor si al plugarilor“, „Ce fel de gaini sa crestem“, „M.S. Regele Carol II a despicat cu lumini de fulger si cu glas de tunet zarile Anului Nou“, „Indrumari pentru cultivarea fasolei soia in Romania“, „Iar cand tara m-o chema, plug pe pusca voi schimba“.
Trebuie spus, amanunt semnificativ, ca cenzura interbelica se facea pe fata, asumat, prin spatii libere sau zinc tipografic spart cu daltita. Ilustratiile atasate volumului sunt edificatoare.
Despre cenzura politica este inutil de discutat aici – treaba de istoric, materialul documentar este cat se poate de elocvent si de vast, iar perioada restauratiei este ilustrata pe deplin: cultul personalitatii regelui Carol II, formatiunile paramilitare (lancierii, camasile albastre, camasile brune etc.), partidul unic – Frontul Renasterii Nationale, strajerii regelui. Ideea publicarii separate a textului propriu-zis din Registrul Cenzurii, insotit apoi de un volum consistent de note rezultate prin transpersarea puzderiei de documente cu memorii si jurnale se dovedeste inspirata, documentul nud este imbogatit prin holograma notatiei intime de tip Procopius. Pe toate le patroneaza o prefata, ce face de-un studiu, scrisa cu acribie. Minunat volumul, mester autorul.
In loc de indemn: „Am oprit lectura Registrului Cenzurii la notatiile din septembrie 1939, imediat dupa asasinarea lui Armand Calinescu, pentru ca, odata cu uciderea sa, disparea si omul care, de fapt, a directionat Cenzura in acei ani. Notatiile din Registrul Cenzurii continua pana la 10 iulie 1940, insemnari care pot constitui un alt volum. Sper ca un tanar cercetator sa-l pregateasca si sa ni-l ofere. M-as bucura sa fie un tanar gazetar, dar privind inspre lumea presei din jur, in final de 2005, nu-mi fac prea mari sperante. Printre marile castiguri ale gazetariei si gazetarilor de acum, se afla si ignorarea istoriei si a traditiilor presei de odinioara“.