Estetica si guvernare
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17
» cultura literara » Autor:
Laurentiu Hanganu
Adevarul este temeiul si scopul stiintelor; el invoca mai presus de toate intelectul pur. Puritatea stilului ar fi binevenita aici, insa frumusetea stilului poate fi considerata in acest caz drept un lux. Binele este temeiul si scopul cercetarilor morale. Frumosul este ambitia unica, scopul exclusiv al Gustului.PreambulConstituirea esteticii ca disciplina autonoma inaugureaza modernitatea prin reconsiderarea axiologiei: daca, in ordine metafizica, valorile sunt intemeiate
si ierarhizate in conformitate cu gradul de proximitate fata de Principiul ultim – printr-un proces asemanator cu ceea ce Platon a numit, in cazul relatiei dintre lucrurile sensibile si Idei, „participare“ –, viziunea moderna descompune imaginea compacta a relatiilor traditionale de putere in formatiuni ierarhice perspectivale, izoland „nodurile“ dinamicii spirituale prin decupaje pragmatice si conferindu-le coeziune identitara prin delimitari partinice si reordonari idiosincratice. Noua abordare cognitiva reda lumii – argumenteaza Baudelaire, poetul modernitatii prin excelenta – savoarea puritatii si elementaritatii si denunta unitatea suprasensibila a binelui, adevarului si frumosului – degradata, de-a lungul istoriei culturale europene, intr-o «sentinta» ce aproximeaza spiritualitatea vechilor greci pana la kosmos -ul derizoriu al locurilor comune – ca simpla fantasma a discursivitatii: „Faimoasa doctrina a unitatii desavarsite a Frumosului, Adevarului si Binelui este o inventie a vorbariei filosofice moderne [...]. Diferitele domenii de cercetare spirituala reclama facultati apropriate fiecareia in parte; uneori un anumit obiect de studiu nu necesita decat una, alteori pe toate la un loc – caz extrem de rar –, si niciodata in proportii egale. Trebuie remarcat inca o data: cu cat un domeniu reclama mai multe facultati, cu atat este mai lipsit de noblete si puritate, cu cat este mai complex, cu atat este mai bastard. Adevarul este temeiul si scopul stiintelor; el invoca mai presus de toate intelectul pur. Puritatea stilului ar fi binevenita aici, insa frumusetea stilului poate fi considerata in acest caz drept un lux. Binele este temeiul si scopul cercetarilor morale. Frumosul este ambitia unica, scopul exclusiv al Gustului.“
Estetica si universalitate
Acuitatea privirii critice baudelairiene disociaza elementele constitutive ale canonului clasic si inlocuieste, in descendenta carteziana, «treptele» pre-determinate ale ascensiunii spirituale – bonaventurianul itinerarium mentis in Deum – cu succesiunea aleatorie a oportunitatilor dilematice, dizolvand autoritarismul didactic si modelator al discipolatului in „divinul Neant“ al experimentalismului si inventivitatii nelimitate. Universalismul metafizic – teocentric, cosmotic si arhivator – este abandonat in favoarea focalizarii si specializarii – intelese, de data aceasta, nu prin delimitari negative – inchideri si compartimentari ordonate ontologic regresiv –, ci prin disjunctii si deschideri infinit repetate. De aceea, „arta filosofica“, teoretizata si glorificata de fratii Schlegel ca „sinteza ultima“ si „universal progresiva“ a tuturor domeniilor creatiei spirituale, nu primeste sufragiul lui Baudelaire: „Arta filosofica este o intoarcere la imaginarul copilariei popoarelor, si, daca ar fi riguroasa si fidela ei insesi pana la capat, s-ar margini la simpla operatie de juxtapunere a tuturor imaginilor continute intr-o fraza oarecare.“ Dimpotriva, poezia trebuie sa fie o modulare oculta de intensitati, o „magie sugestiva“ a carei lege este subtilitatea – filiatia „hieroglifica“, simbolica si fascinanata, opusa contiguitatii eclectismului: „Eclecticii nu s-au gandit ca atentia umana este cu atat mai intensa cu cat este mai marginita si cu cat isi limiteaza ea insasi campul de observatie. Qui trop embrasse mal étreint.“
Reluand si radicalizand demersul reflexiv renascentist – a carui hermeneutica mistico-matematica ilustreaza trecerea de la enciclopedismul medieval al lui Toma de Aquino la acceptia antropocentrica («umanista») a universalitatii –, modernitatea desavarseste desprinderea de conditionarea divina a cunoasterii prin afirmarea impulsului gnoseologic ca fluctuatie egocentrica, tensiune schismatica si predispozitie autoscopica. Modelul devenirii culturale de tip aglutinant – evolutia civilizatiilor prin insumarea aritmetica («universalista») a eforturilor epocilor precedente – este devalorizat prin deplasarea accentului asupra singularitatii si exclusivismului profilului genetic, particularizant si irepetabil. Emergenta ideii de natiune ca triumf al procesului de individuatie socio-culturala si, in acelasi timp, depasire a servitutilor impuse de constructul politic al «imperiului universal» corespunde, in perspectiva axiologica, autonomiei esteticului in raport cu celelalte valori: „O multime de oameni isi inchipuie ca scopul poeziei este o invatatura oarecare, ca ea trebuie ba sa fortifice constiinta, ba sa perfectioneze moravurile, ba, in fine, sa se puna in serviciul a ceva util. [...] Poezia, daca ne indreptam cat de putin atentia catre noi insine – pentru a ne consulta sufletul si a ne readuce in memorie clipele de entuziasm – nu are alt scop decat pe Ea insasi; nu poate avea altul, si nici un poem nu poate fi mare, nobil si demn de numele de poem daca nu a fost scris exclusiv pentru placerea de a-l scrie.“
Autotelismul artei ignora postulatele «geometriei» horatiene a actului creator si impune, in spatiul semantic si conceptual generat de transcrierea moderna a fundamentelor cunoasterii, acceptia universalitatii ca experienta estetica si circularitate hermeneutica. In termenii lui Kant, „cu judecata de gust trebuie asociata [...] o pretentie de valabilitate pentru toti, care nu este o universalitate referitoare la obiecte; cu alte cuvinte, judecatii de gust ii este proprie pretentia de universalitate subiectiva.“ Universalitatea subiectiva este o universalitate eliberata de concept, prezumtiva si empatica, a carei validitate este anticipata comprehensiv si atribuita celorlalti subiecti in temeiul comunicabilitatii nelimitate a „satisfactiei dezinteresate“, definita de filosoful german drept joc liber al facultatilor de reprezentare (intelectul si imaginatia). Specificitatea judecatii de gust consta in aceea ca ea nu raporteaza reprezentarea la obiect prin intermediul intelectului – nu numeste o caracteristica obiectiva –, ci o pune in relatie cu subiectul prin intermediul imaginatiei, provocand o reactie spontana de atractie sau respingere, placere sau neplacere, proiectata ulterior drept asentiment universal printr-un demers care, din punct de vedere logic, este unul „singular“, adica lipsit de legatura necesara cu obiectul. Singularitatea logica – echivalentul formal al „trairii“ hermeneutice –, epuizeaza normele si limitarile determinismului dogmatic («providential») si proclama, in noua realitate sociala revelata de expansionismul reprezentativ («democratic») al subiectivitatii, constiinta moderna a libertatii individuale: daca universalismul obiectiv/metafizic isi fundamenteaza categoriile si institutiile pe logica predestinarii, supunerii si convingerii, universalismul subiectiv/estetic valorizeaza, dimpotriva, activismul, spiritul contestatar si seductia .
Autonomie si subversiune
Procesul modern de relativizare si reconfigurare a valorilor nu implica insa, in ciuda accentelor sale anarhiste – sesizabile cu precadere in ideologiile de stanga ale secolului al XIX-lea –, si anularea ideii de ierarhie insesi, care ramane prezenta inlauntrul decupajelor perspectivale asa cum desenul initial se regaseste, intact, in fragmentele infinitezimale ale secventelor fractale. Teoria autonomiei artei presupune, in simplitatea aparent benigna a discursului egalitarist, un demers politic duplicitar: operatia de autodelimitare si segregatie, in urma careia frumosul, eliberat de eticheta peiorativa a non-transcendentului, se emancipeaza de sub tutela binelui si adevarului devine, odata incetatenita, aversul unei actiuni subterane de re-apropriere, inglobare si dominatie, care, pastisand modelul metafizic al organizarii lumii, vizeaza reinstaurarea piramidei axiologice platoniciene din perspectiva rasturnata a aparentei si mundaneitatii. In deplin acord cu Kant si W. Dilthey – a caror gandire instituie bazele modernitatii prin deplasarea centrului de greutate al discursului gnoseologic dinspre retorica abstract-speculativa inspre concizia pragmatic-figurativa –, Baudelaire traseaza coordonatele noului sistem referential decretand coagularea si ierarhizarea tuturor „provinciilor“ spiritului sub stindardul imaginatiei: „Toate facultatile spiritului uman trebuie subordonate imaginatiei, care le solicita simultan.“
„Regina a facultatilor“, facultate „cardinala“ si „misterioasa“ , care „percepe in primul rand, independent de metodele filosofice, raporturile intime si secrete dintre lucruri, corespondentele si analogiile“, imaginatia „are legatura cu toate celelalte; le incita, le trimite la lupta. Le seamana uneori pana la a se confunda cu ele, si, cu toate acestea, ramane mereu ea insasi, iar oamenii pe care nu ii misca sunt usor de recunoscut – sunt marcati de nu stiu ce blestem care le seaca seva operelor precum cea a smochinului din Evanghelie. [...] Imaginatia este cea care a invatat omul sensul moral al culorii, al conturului, al sunetului si parfumului. Ea a creat, la inceputul lumii, analogia si metafora. Ea descompune intreaga creatie, si, cu materialele adunate si dispuse dupa reguli a caror origine nu o putem gasi decat in profunzimile sufletului, creeaza o lume noua, produce senzatia noului.“ Elementele romantice – in speta, coleridge-ene – ale teoriei baudelairiene a imaginatiei se constituie in substratul asumat, pre-textual («ideologic») si simbolic («legitimant»), pe temeiul caruia este ridicat edificiul emblematic al puterii poetice: „Asa cum ea a creat lumea (putem foarte bine sa spunem asta, cred, chiar si in sens religios), este firesc sa o si guverneze.“
„Guvernarea imaginatiei“ – sintagma care da titlul celei de-a patra sectiuni a Salonului de pictura din 1859 – este rezultanta noului raport de forte instituit de revolutia estetica romantica – articularea explicita si emfatica a triumfului unui proces de subversiune care, denuntat de Platon ca fiind amenintarea cea mai insidioasa la adresa stabilitatii spolitice at statului filosofic , antreneaza arta si autoritatea intr-o confruntare a carei miza vizeaza fundamentul ierarhiilor si structurilor sociale consfintite de o traditie aflata, incepand cu Iluminismul, in continua criza. Reintors din exil intr-o cetate devastata de consecintele „razboiului civil“ dintre adeptii „providentialismului“ si partizanii „contractului social“, poetul – alungat de filosoful-intelept din politica activa inca din zorii europenismului – isi asuma insemnele si prerogativele autoritatii invocand dreptul geniului de a stapani si guverna ceea ce, in timpul mitic al inceputurilor, a creat el insusi – stiut fiind acum, in conformitate cu lectia romantica a istoriei, ca singularitatea si constiinta de sine a civilizatiilor s-au nascut ca poezie si epopee.
Imaginatie si supleanta
Armatura «logica» a afirmatiilor lui Baudelaire nu reuseste sa ascunda insa dificultatile si sinuozitatile subterane ale unui traseu punctat de accidente de nivel care semnaleaza tot atatea rabufniri ale unui conflict ideologic mocnit. „Urma“ parcursului subversiv prin care imaginatia, proteica si insinuanta, apare drept „regina a adevarului“ este ceea ce poetul numeste, anticipand Gramatologia lui Derrida, „natura ei supleanta“ – disponibilitatea sa anti-naturala de a inlocui si ocupa – prin simulare, identificare si potentare – pozitia aceluia caruia ii revine in virtutea legii , asa cum zeul egiptean Thoth se instapaneste, de-a lungul noptii, pe universul lui Rha: „Imaginatia este regina adevarului, iar posibilul este una dintre provinciile adevarului. [...] Fara ea, toate facultatile, cat ar fi de solide sau ascutite, sunt ca si cum n-ar exista, in vreme ce slabiciunea unora secundare, sustinute de o imaginatie viguroasa, nu mai constituie o nenorocire atat de mare. Nici una sdintre facultatit nu se poate lipsi de ea, iar ea le poate tine locul (suppléer) unora dintre ele.“
In contrast cu demersul deconstructiv al lui Derrida insa – preocupat, in consonanta cu autorul Republicii, de punerea in lumina a dimensiunii subminante, pernicioase si obstructive a suplementului –, Baudelaire accentueaza efectul sau catalizant si revelator – manifestat ca augmentare si suprasaturare semnificanta a realului prin focalizari asociative, interrelationari simbolice si re-ordonari novatoare. Imaginatia este „infinitul in finit“ (Voyage) – facultatea polimorfa, hiperestezica si trans-conceptuala, al carei nume adevarat nu se va dezvalui niciodata spiritului rational si care, invizibila si ubicua, „insufleteste si confera sens tuturor operelor umane“; este instrumentul care – argumenteaza poetul – i-a permis lui Alexandre Dumas sa recompuna, in afara unui limbaj si a unei metodologii specializate, intreaga atmosfera si mentalitate a trecutului Frantei, iar lui Delacroix sa cuprinda, in aceeasi intuitie vizionara, inaltimile Olimpului si adancimile infernului. In absenta ei, a vorbi despre arta, chiar si in formele „elementare“ ale portretisticii sau peisagisticii inseamna a rata, dintru inceput, intelegerea adecvata («comprehensiva») a fenomenului: „Daca aranjamentul de arbori, munti, ape si case pe care il denumim peisaj este frumos, aceasta calitate nu i se datoreaza lui insusi, ci mie, bunavointei mele, ideii sau sentimentului pe care i le asociez.“
Ceea ce fundamenteaza ideea de supleanta este gradul ei de refractie – de diferentiere co-identitara si solidarizare duplicitara –, manifestat intr-un „coeficient de reprezentativitate“ a carui valoare masoara autonomia semnificantului in raport cu o configuratie referentiala ramasa mereu exterioara („transcendenta»). Numai ca, spre deosebire de viziunea platoniciana, pentru care „coeficientul de reprezentativitate“ era valorificat negativ – ca traducand o pierdere de substanta in ordine ontologica –, modernitatea, inversand sensul demersului cognitiv si considerand esenta prin prisma secventialitatii istorice, il postuleaza drept temeiul insusi al originalitatii («identitatii») operei de arta. In noua acceptie, situarea estetica, departe de a presupune o devenire retromorfa («sublimant-autista») si dezindividualizanta («mimetica»), implica, dimpotriva, adancirea programatica a unei diferente originare: redefinind conditia creatoare drept hipertrofie a inteligentei autoreflexive («polemice»), confiente («demitizante») si autonome («separatiste»), Baudelaire confera imaginatiei moderne functia sa critica, eliberand-o de sub imperiul pathos-ului si al insanitatii si deconspirand impresia de nemarginire a lumii drept paravan morganatic si opiaceu al unui spatiu opresiv, monoton si meschin – asa cum au aflat-o adevaratii calatori, care, intorsi acasa, traiesc spleen -ul postrenascentist al epuizarii surescitarii si optimismului starnite de marile descoperiri geografice: „Amer savoir, celui qu’on tire du voyage! / Le monde, monotone et petit, aujourd’hui, / Hier, demain, toujours, nous fait voir notre image: / Un oasis d’horreur dans un désert d’ennui!“ (Voyage)
Expresie a distantarii eugenice si a luciditatii analitice, spiritul critic, constituit in semnul distinctiv al modernismului, delimiteaza imaginatia poesc-baudelairiana de inconsistenta si instabilitatea fanteziei romantice: „In timpul epocii tulburi a romantismului, epoca efuziunilor ardente, se folosea adesea aceasta formula: Poezia inimii! Se dadeau astfel drepturi depline pasiunii, atribuindu-i-se un soi de infailibilitate. Cate nonsensuri si cate sofisme poate impune limbii franceze o eroare de estetica! Inima este sediul pasiunii, ca si al devotamentului si crimei; singura Imaginatia contine poezia.“ Imaginatia nu este nici fantezia, nici sensibilitatea emotionala. Mai mult chiar, scrie Baudelaire, rasturnand „evidentele“, „sensibilitatea inimii nu este deloc favorabila travaliului poetic. O prea mare sensibilitate poate chiar sa dauneze. Sensibilitatea imaginatiei este de alta natura; ea stie sa aleaga, sa judece, sa compare, sa evite una, sa se concentreze asupra alteia, cu repeziciune si spontaneitate. In aceasta sensibilitate, care se numeste in general Gust, isi are fundamentul capacitatea de a evita raul si de a cauta binele in materie de poezie.“
Baudelaire si noua ordine
Noua ordine – edificata, in descendenta lui Poe, dupa regulile stricte ale stiintei matematice – articuleaza – prin insumare, abstragere si proiectie – lumea transcendenta a ideilor ca apendice fenomenal al inteligentei sensibile, instaurand ascendenta gustului in actul judecatii ontologic-evaluative si redimensionand tiparele exterioare ale trairii si cunoasterii in acord cu coordonatele matriceale ale interioritatii individuale si sociale. In aceasta perspectiva, poezia se dezvaluie drept organizarea semiotica exemplara a unei functii paradigmatice difuze: binele – observa Baudelaire – este intotdeauna produsul unei arte, in vreme ce, de cealalta parte, raul se face de la sine, in chip natural, asa cum apare cu evidenta din observarea instinctelor umane primare, a caror urgenta inrobitoare nu indeamna decat la mizantropie, tortura si crima. Diseminarea axiologica a excelentei estetice – in numele caracterului supraordonat al imaginatiei si al universalitatii intelegerii comprehensive – finalizeaza procesul de supleanta consacrand pozitia artei in calitate de model al ordinii sociale si cosmice: „I se reproseaza uneori faptul ca spiritul sau este lacunar in ceea ce priveste religia si politica. [...] Eu stiu, si asta imi ajunge, ca oamenii de spirit ma vor intelege daca le spun ca nevoia de ordine cu care este impregnata frumoasa sa inteligenta este suficienta pentru a o apara de orice eroare in materie de politica si religii si ca poseda, mai mult decat oricine altcineva, sentimentul ierarhiei universale a naturii scrisa de sus in jos, si care caracterizeaza toate gradele infinitului.“
Proclamata regina a facultatilor, imaginatia rescrie geneza poemului in termenii calculului si transpune etapele premeditarii poesti a efectului literar in figuri ale anticiparii : artefactuala si tehnicista, devenirea autoreferentiala a modernitatii aproximeaza infinit, in proiectie politica, auctoritatea – actul de raportare la sine al autoritatii – poemul modern, cum bine se stie, slujindu-se de functia de comunicare a limbajului nu pentru a transmite un mesaj anume, ci pentru a se spune, narcisic si exhibitionist, pe sine, la fel cum exercitarea puterii consta, dincolo de substantialitatea semantica a deciziei si decretului, in ritualul atent regizat al propriei expuneri. In plus, caracterul voit obscur al operei de arta moderne prelungeste, in mariajul ocult dintre senzatie si idee, caracterul dintotdeauna misterios si fascinant al autoritatii – glorificand, prin cultivarea obstinata a imaginilor elevatiei («inaltarii ierarhice») si plutirii («superioritatii»), „mantuitul azur“ al autocentrismului si atotputerniciei. Gratuitatea artei este libertatea puterii politice absolute.
Apararea poetului
Raspunzand astfel, peste milenii, rechizitoriului instrumentat de Platon, Baudelaire elaboreaza discursul de aparare a poetului pledand nu pentru retragerea acuzatiilor formulate impotriva sa pe motiv de „nebunie temporara“, ci actionand in sensul demistificarii ideii de inspiratie divina insesi: daca toxicitatea literaturii pentru stabilitatea politica a statului provine, asa cum afirma Socrate in Republica, din starnirea si cultivarea pasiunilor sufletesti, poetul modern – angajat de partea ratiunii cu entuziasmul si bigotismul constiintei supleante – isi dovedeste „nevinovatia“ prin elucidarea sistematica, in retorta stiintei matematice, a intentiilor sale fundamental constructive si ordonatoare («constiente») – aruncand anatema, intr-un demers schizoid specific modernitatii, asupra fanteziei ca element destabilizator («subconstient») al artei si societatii deopotriva: „Fantezia este cu atat mai periculoasa, pentru ca este mai facila si mai deschisa; periculoasa precum poezia in proza, precum romanul, ea seamana cu iubirea unei prostituate, care aluneca imediat in puerilitate si josnicie [...].“ Propulsata la guvernare, imaginatia reconstituie, paleografic («istorist») si perspectivist («hermeneutic»), treptele piramidei axiologice prin manipulare genetica si calcul diferential, proiectand „ontogeneza“ personalitatii artistice ca dublu al „filogenezei“ organismului social si tinand sub control pornirile anarhice ale fiintei umane prin adoptarea constiintei critice drept esenta a politicii . In consecinta, versatilitatea spirituala si lipsa de insertie sociala determinata ale poetilor – izolate analitic de Platon drept cauze ultime ale dezordinilor ce ameninta integritatea polis-ului – se reveleaza, in orizontul modernitatii, ca fiind „fluidul interstitial“ coeziv, subtil si enigmatic, al societatii sretstructurate ca opera de arta. Gratuitatea («dezinteresarea») artei este si suprema ei competenta in materie politica.