Metoda aruncarii in derizoriu
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura media »
Autor: Felicia Antip
Nu ma pot lauda ca as intelege mecanismele intime ale acestei stiinte noi, dar ne-am convins cu totii ca este (aproape) exacta. Sondajele de opinie efectuate prin consultarea unor „esantioane reprezentative“ dau rezultate uluitor de precise, mai ales in cazul asa numitelor „exit polls“ – anchetele printre alegatori, indata dupa vot, care indica aproape intotdeauna nu numai cine va castiga, ci si care vor fi procentajele.
Sondajele de opinie fac parte din instrumentarul de baza al jocului politic democratic. Daca le folosesti ca piese de schimb in alte jocuri, daca le arunci in derizoriu, oamenii isi vor pierde, inainte chiar de a o fi dobandit cu adevarat, increderea in aceasta forma de testare a pulsului opiniei publice, o metoda noua pentru noi, dar indelung verificata si considerata in prezent de la sine inteleasa si indispensabila in restul lumii civilizate.
Misterul – pentru profani ca mine – consta in criteriile dupa care sunt selectionati subiectii. Este evident insa ca s-a stabilit un algoritm impecabil, ca institutele specializate stiu cui sa se adreseze pentru a obtine de la un segment de mici dimensiuni raspunsuri care vor oglindi atitudinea intregului electorat. Alt ingredient al retetei secrete care asigura succesul este formularea intrebarilor. Conteaza fiecare cuvintel si pana si ordinea in care sunt asezate in fraza, ca si neutralitatea tonului celui care intreaba.
Credibilitatea acestor delicate extrapolari ale unor date obtinute prin metode speciale este minata cu buna stiinta de detinatorii puterii, indiferent cine ar fi acestia, asa cum au recunoscut recent in deplina seninatate reprezentanti ai regimurilor care s-au succedat in Romania. Fiecare, la randul sau, a ciupit din anumite cifre si a rotunjit in sus altele, rafistoland balanta in asa fel incat sa para mai frumosi si mai indragiti decat erau. Au facut-o cu oarecare discretie si masura, sa nu se cunoasca, nu s-au aruncat cu capul inainte in prapastia ridicolului ca C. V. Tudor care isi nascoceste, de aproape doua decenii, avansuri abracadabrante in materie de popularitate in raport cu alti actori politici. Nu li s-ar putea reprosa nici macar ca au denaturat cumva, prin aceste masluiri, mersul lucrurilor, deoarece era vorba, de cele mai multe ori, de cercetari menite sa ia temperatura electoratului in anumite momente, nu de masuratori cu efecte practice. Au comis insa o agresiune nepermisa impotriva spiritului democratic. Sondajele de opinie fac parte din instrumentarul de baza al jocului politic democratic. Daca le folosesti ca piese de schimb in alte jocuri, daca le arunci in derizoriu, oamenii isi vor pierde, inainte chiar de a o fi dobandit cu adevarat, increderea in aceasta forma de testare a pulsului opiniei publice, o metoda noua pentru noi, dar indelung verificata si considerata in prezent de la sine inteleasa si indispensabila in restul lumii civilizate.
Televiziunea nu se multumeste sa oglindeasca si sa sustina si sa agraveze aceasta subminare. Cei platiti pentru a predica zilnic obstii par a considera ca ighemoniconul ii obliga sa-si exprime mereu dispretul fata sondajele de opinie. Tonul este dat de Mircea Badea care nu uita niciodata sa rosteasca, inainte de prezentarea rezultatelor unui sondaj, incantatia magica „eu nu cred in sondajele de opinie“ (ca si cum ar fi vorba de metempsihoza sau de ghinionul purtat de numarul 13 sau de pisica neagra). Nu este insa cea mai pagubitoare forma de luare in desert a unei metode stiintifice oricum greu de inteles. Multi contesta valabilitatea unui sondaj pentru ca „pe mine nu m-a intrebat nimeni – de unde stiu ei care e parerea mea?“ In loc sa se straduiasca sa explice cum se alege un esantion si care sunt criteriile pe baza carora se generalizeaza optiunile celor chestionati, televiziunile adancesc confuzia punand eticheta „sondaj de opinie“ pe niste aranjamente profitabile care pot, in cel mai fericit caz, sa dea nume rau tehnicii sondajului. Nu este de conceput sondaj de opinie fara o selectionare prealabila, perfect calibrata, a subiectilor. Televiziunile intreaba insa „ce parere aveti despre...?“ si asteapta sa li se raspunda prin SMS-uri sau prin apeluri telefonice taxabile. Telespectatorii sunt imbolditi zilnic, pe toate posturile, sa se pronunte, sa aleaga, sa voteze pentru a stabili ierarhii, castigatori, „vedete“, sa arbitreze dispute politice, sa spuna care este solutia optima a unei probleme la ordinea zilei, a unei false probleme nascocita de respectivul post pentru a-i starni pe cei care, oricum, abia asteapta sa-si dea cu presupusul.
E treaba posturilor TV daca tin sa testeze gusturile celor carora li se adreseaza pentru a-si ajusta programele in functie de preferintele publicului propriu. Nu are de ce sa deranjeze nici substratul comercial al intreprinderii (fiecare apel transfera o suma prestabilita din buzunarul intrebatului in buzunarul celui care intreaba). Pacaleala incepe insa atunci cand rezultatele aleatorii sunt ridicate la rangul de diagnostic inatacabil: iata ce crede, cum simte, ce vrea Lumea cu L mare, toata lumea, intreaga suflare televizionistica, romaneasca, pamanteana. Farsa cea mai penibila s-a numit „Mari romani“, o susanea a televiziunii publice imitata la scara mai mica dar tot cu tam-tam si de altii. Rezultatele sunt infatisate ca axiome, ca adevaruri revelate, de parca neamul in persoana, mintile insumate ale trecutilor, prezentilor si viitorilor intelepti, sufletul colectiv ar fi emis judecatile de valoare.
Cine sunt judecatorii cu de la sine putere, din ce categorii se recruteaza „respondentii“? Prea putini oameni normali, realizati pe plan social si personal, intra in hora voturilor din proprie initiativa. Cand exista o miza care merita efortul, sunt mobilizati sau se mobilizeaza singuri cei interesati intr-un anumit rezultat final. Asa se intampla la concursurile artistice, de obicei muzicale. Nu numai la noi. La Eurovision, de exemplu, relatiile dintre statele participante au un rol aproape hotarator. In concursurile interne, concurentii cu multi prieteni si fani si cu familii numeroase, dispuse sa cheltuiasca pentru persoana indragita, au mai multe sanse decat cei care se bizuie doar pe calitatile lor interpretative si pe farmecul lor personal. Semnalasem cu cateva saptamani in urma binevenita interventie a organizatorilor concursului „Megastar“: facand o derogare de la regulile stabilite de ei insisi, nu s-au supus dictatului unui „public“ partinitor si nu i-au eliminat pe niciunul dintre cei doi concurenti care aveau sa intre ulterior in infruntarea finala, unul dintre ei, multiplu inzestratul Catalin, ajungand chiar castigatorul concursului.
Pe vremea cand Vadim mai conta pe arena politica, orice dezbatere televizata era poluata de navala unei hoarde de ultrasi care clamau superioritatea ideologica a omului cavernelor. Nopti intregi, sunau unul dupa altul la OTV si revarsau dejectii verbale de felul celor care se regasesc astazi in proportii inspaimantatoare pe site-urile tuturor ziarelor. Indiferent de orientarea ziarului si indiferent de subiectul articolului, alaturi de comentarii la obiect trimise de cititori care tin sa-si spuna punctul de vedere despre chestiunea discutata, apar, strapungand eventualul sistem de filtrare al respectivului jurnal, o groaza de texte indeobste, dar nu totdeauna agramate, de cele mai multe ori obscene, trimise de apucati care vad pretutindeni comploturi imperialisto-comunisto-masono-iredentisto-cabalisto-plutocratice cu caracter invariabil antiromanesc, anticrestin, imoral, puse la cale de dusmanii din totdeauna si de azi ai neamului si ai credintei.
Cred ca ar fi interesant pentru specialisti sa cerceteze din punct de vedere sociologic, psihologic si psihiatric componenta acestei gloate ofensate si ofensive, formata din indivizi destul de favorizati economic si destul de scoliti tehnic pentru a avea acces la Internet si (in cazul celor care dau de-a azvarlita cu SMS-rile) la telefonia mobila si destul de inapoiati pe plan mintal, social si moral pentru a gasi satisfactie in inanitatile de acest gen. Cineva din sectorul managerial al unui post de televiziune a vorbit recent despre categoriile de persoane care accepta sa se dea in spectacol in emisiuni din categoria reality-show, adica sa-si etaleze viata intima, slabiciunile proprii si pe acelea ale membrilor familiei, pana si rufele murdare la propriu, participand la jocuri de tipul „Schimb de mame“, „Dadaca“, „95-95“, „Din dragoste“, „Iarta-ma“, „Tradati in dragoste“, etc. Spunea ca unii sunt atrasi de remuneratia sau de cadourile in obiecte oferite de anumite emisiuni, dar ca cei mai multi tin pur si simplu sa „apara la televiziune“, indiferent de postura in care vor fi vazuti. Nu incape indoiala ca emisiunile in care protagonistii de buna voie se numesc Monica si Iri sau Vanghelie si Bahmutan sau Zavoranu & mama sau Becali & castelul daurit sau Vali Vijelie cu intreg neamul lui stimuleaza exhibitionismul celor ce vin sa-si etaleze bubele si mizeriile.
Falsele sondaje care arunca in derizoriu o metoda stiintifica de testare a opiniei publice sunt departe de a fi singurele comportamente televizionistice de natura sa-i deruteze pe telespectatorii predispusi la credulitate. Am vazut de curand o emisiune a lui Oreste care invitase o duduie dragalasa si un domn pedant sa dea in bobi (pardon: sa ghiceasca in stele) despre viitorul Romaniei. In plina campanie pentru referendum, se faceau previziuni astrologice si se etalau carti de tarot pentru a determina fizionomia moral-politica a unor lideri si pentru a dezvalui ce este dat sa ni se intample. Ce conteaza programele si argumentele, dezvaluirile si dezmintirile, curentele de opinie, constitutionalitatea, ilegalitatile si alte asemenea mofturi cand ce ni-i scris in frunte ni-i pus si cand, precum ciobanasul din Miorita, nu putem decat sa ne acceptam destinul si, ca in bancul despre razboiul atomic, sa ne invelim in giulgiu si sa ne indreptam in liniste spre cimitir ca sa nu producem panica?