De la glosare la glossyficare
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura ideilor »
Autor: Oana Pughineanu
In „Reguli pentru parcul uman“, Sloterdijk definea umanismul ca pe un „mesaj fondator de prietenie transmis la distanta prin intermediul scrierii“. Clasicii si scriitorii nationali ar fi stat la baza formarii si largirii comunitatilor de prieteni „domesticiti“ prin lecturile potrivite. In ciuda criticilor pe care continua sa i le adreseze umanismului, in special prin vocea lui Heidegger si Nietzsche, preferandu-l in mod vizibil pe cel din urma, Sloterdijk incheie textul oarecum nostalgic fata de faptul ca scrisorile umaniste nu mai sunt decat niste obiecte arhivate. S-ar putea crede ca in democratie, aceasta domesticire prin dreptul la disensiune, care ne transforma pe toti in niste negociatori, ar fi apus vremea „militarismelor“ si a „moralei“ pe care Nietzsche o denuntase atat de inteligent. Se poate vedea insa cu ochiul liber ca nu e cazul. Ele nu au apus, ci au suferit o transformare cat se poate de interesanta.
Dezmembrarea umanismului a devenit iremediabila nu atat in momentul in care Nietszche denunta morala sclavilor, ci prin intermediul criticii marxiste care denunta o anumita logica burgheza, dupa care valoarea de intrebuintare nu ar fi de fapt o valoare, decat daca e insotita de cea de schimb. Epoca hiperconsumului a facut pasul decisiv: nu mai e vorba de schimbul de produse, ci de faptul ca schimbul a devenit produsul insusi.
Scrisorile catre prieteni au fost si ele, desigur, prinse in aceasta logica, pierzandu-si astfel valoarea de intrebuintare. Problema consta nu atat in faptul ca sunt arhivate, ci ca de dragul schimbului, asa prafuite cum sunt, scrisorile sunt repuse in circulatie, dar numai de forma. Interpretarea e uzurpata de comentariu, iar cultura, acea cultura care ar trebui sa serveasca la gandirea propriei vieti, e uzurpata de eruditie. Facerea de „fise“ se integreaza perfect in logica valorii de schimb. Intalnirile, colocviile, simpozioanele in care oamenii de cultura nu mai ostenesc sa tot comunice sunt pietele de schimb ale acestor fise, care par sa nu mai poata iesi din logica falimentara poststructuralista dupa care „textul nu mai transmite nici un sens, dar produce sensul“. Dar unde logica e falimentara, economia e infloritoare. Literatura si filosofia se contopesc intr-un soi de hipermarket, oferind (ca pe niste portocale la jumatate de pret) sensuri peste sensuri, facand tocmai prin aceasta ca orice alegere sa fie ingrozitor de complicata si, in acelasi timp, insuportabil de derizorie. In economia schimbului generalizat indivizii nu pot face decat o figura a la Bouvard si Pécuchet, pe veci rataciti prin cunoastere. Desigur, „ideologia“ actuala nu prezinta lucrurile in termeni atat de dezastruosi, cel putin nu pentru occidentalul alb educat: sensul nu ar fi decat sinonimul torturii, bolii si dresajului umanist, insa sensurile... cata bogatie, cata desfatare.
Intelectualii de azi au a se confrunta cu dificultati nebanuite de vechii „fondatori de prietenie“. E clar ca le-a scapat din mana controlul asupra programelor de „ameliorare“ a speciei, dupa cum se exprima Sloterdijk. Oamenii nu mai sunt dispusi „sa-si faca temele literare“ pentru a se domestici, preferand bestializantul amfiteatru media. Cultura scrisa si sensurile ei nu mai au alta sansa de a se prezenta, decat patrunzand in „amfiteatrul“ contra caruia umanismul luptase atatea secole. Dar statutul ei e unul special: ca valoare de schimb, ea trebuie sa fie in acelasi timp si produsul si ambalajul, adica sa treaca sau sa combine glosarea cu glossyficarea. Scrisorile prietenesti ale umanismului si moralismul lor se pot folosi in continuare cu succes, pe post de ambalaj al produsului.
Avertismentele lui Nietzsche sunt la fel de actuale, chiar daca el le lansase in special pentru a demasca iluziile programatice ale umanismului. Ca morala este incercarea prin care cei care au „intaietatea politica“ vor sa o prezinte ca „intaietate spirituala“ este o maxima valabila si in societatea de consum, care nu se mai axeaza pe impunerea sensului, ci pe „vanzarea“ pluralismelor lui. Morala a ramas in continuare masca si piesa de teatru preferata a celor ce vor mentinerea puterii. Dar in zilele noastre, ea mai este ceva in plus: pentru intelectualul care nu produce nimic concret (adidasi, spre exemplu), discursul moral functioneaza pe post de publicitate, de coperta stralucitoare, de poster, de afis electoral. Scrisorile intre prieteni s-au transformat in scrisori de intentie. Predicile umaniste nu fac decat sa ruleze mai bine schimbul prin care infloreste orice afacere. Prin corectitudinea lor politica, prin idealurile lor atat de frumos colorate, la fel ca imaginile edenice prezentate de „Turnul de veghe“, scrisorile umaniste, in special cele „deschise“, raman in continuare cele mai populare moduri de a intra in „sufletele“ oamenilor. Ele sunt un soi de lubrifianti mentali pentru turmele (lui Nitetzsche, Heidegger si cele mioritice) care mai cred ca exista doua campuri diferite si antagonice: maneaua si cultura, viata si mantuirea, stanga si dreapta. A le face sa para distincte este esential pentru mentinerea „varietatii ofertei“. Caci intelectualul nu umbla cu ghiulul la vedere, la fel ca politicianul si preotul, ci il interiorizeaza, zicandu-i „gandire pura“. Asa se explica faptul ca atunci cand verbalizeaza, nu dintii, ci gura lui intreaga e de aur.