Octavian Paler: „Sunt un lup singuratic care nu vrea sa intre in nici o haita...“
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Spre capatul unei vieti in care nimic nu l-a descumpanit mai tare decat spectacolul urii tasnind ca transpiratia prin porii cuiva, Octavian Paler facea o marturisire tragica in paradoxul ei: „Eu mi-am pierdut disperarea“. Pentru ca disperarea, explica el, e o forma de speranta: cand esti disperat inseamna ca n-ai pierdut puterea de a crede ca ceva s-ar mai putea intampla. Si, din nefericire, acest temei optimist al disperarii s-a vadit in ultimii ani inca o iluzie spulberata. Poate ultima si cea mai dureroasa iluzie a unui intelectual umanist, rationalist si sceptic, care, ca si celalalt mare „taran“ al literaturii contemporane, Marin Preda, continuase a crede ca binele n-a pierit din lume. A plecat lasand in urma un ghem inextricabil de indoieli, nelinisti, avertismente. Pe cateva din ele ramase si azi la fel de actuale mi le marturisea in interviul publicat de „Adevarul literar si artistic“ din ianuarie 1993, din care reproduc aici cateva fragmente (C. Stanescu).
(…) Nu m-am mirat cand, printre straini, m-am simtit, iremediabil, strain. Intr-un fel, era firesc. Am banuit de mult ca exilul ar fi pentru mine o sinucidere. Numai aici, in Bucurestiul acesta plin de praf, de gropi, de smecheri si de bisnitari, tristetile si esecurile mele au un sens. Altundeva, nu inseamna nimic. Daca n-as fi fost plecat niciodata, as zice ca seman oarecum cainilor vagabonzi care cutreiera Bucurestiul de la un capat la altul, oprindu-se la bariera. Grav e insa ca am ajuns sa ma simt, uneori, din ce in ce mai strain, aici, in singurul loc de pe lume care poate fi „al meu“. Si ma veti intreba, probabil, de ce. Ei bine, eu n-am luat niciodata in serios faimosul „homo homini lupus“, pana in acesti ani. L-am considerat o mica exagerare poetica si filosofica. Acum nu mai sunt sigur.
Nu vedeti ce se intampla? Parca am fi niste papusi manuite de un diavol isteric care-si bate joc de povestile noastre cu „pe un picior de plai, pe-o gura de rai“, amestecand dezamagirile cu niste resturi de speranta, dezgustul cu oboseala si proaspetii imbogatiti cu mizeria. Parca am fi o societate in care misuna „lupii“, singuri sau in haita, si hamesiti. Sincer sa fiu, cu murdaria de pe strazi m-am invatat de mult. O privesc ca pe o fatalitate. Nu m-am asteptat insa ca murdaria sa fi patruns si in caractere. Ma ingrozeste, va marturisesc, sa vad ca ura tasneste ca transpiratia prin porii cuiva. Si cum sa accept ca frica ne tinea laolalta, iar libertatea ne invrajbeste? Daca nu m-as teme de orice apropiere cu tristul „era mai bine inainte, dom’le“, as zice ca libertatea murdara de azi ma demoralizeaza uneori chiar mai rau decat o facea altadata teroarea. Intrucat teroarea ma obliga sa stau cu nervii incordati, gata sa ma apar si sa-mi explic totul prin frica, pe cand acum imi pun tot felul de intrebari penibile, si de cine sa ma apar? Daca n-as sti ca iubesc aceasta tara cu atat mai mult cu cat ceea ce se intampla ma exaspereaza mai rau, as fi intr-o situatie critica. Practic, intr-o fundatura.
Fara sa am perversiunea de a infrumuseta cosmarele, ma gandesc uneori ca altadata era, parca, mai simplu, intr-o privinta. Ne aflam intr-o mare inchisoare dincolo de care, ne ziceam noi, lumea era normala. Deci puteam nadajdui doua lucruri. Fie sa fugim in lumea normala. Fie sa asteptam aici venirea normalitatii. Dar acum? Ma intreb cateodata daca mai stiu ce e normal. Trancaneala politica sau, mai degraba, politicianista, substituita monologului dictatorial, mi se pare la fel de anormala ca linistea de cimitir de pe vremea lui Ceausescu. Noroc ca tot ce iubesc ma ajuta sa nu nimeresc „dincolo de singuratate“, de unde nu mai exista intoarcere, si in mizantropie, care este raul cel mai mare ce i se poate intampla unui om (…).
Intr-o vreme am gandit asa: Ceausescu a indeplinit, involuntar, un rol purificator. Era ca un abces care colecta intreg puroiul din organism. Atragea toata ura societatii spre el si, in felul acesta, drena de toxine viata romanilor. Cand abcesul s-a spart, ura s-a raspandit in organism, infectandu-l. Acum aceasta „teorie“ nu ma mai satisface. Abcesul a fost mai mare, mai adanc. Nu mai sunt sigur daca raul vine din trecerea de la o lume inchisa la una deschisa, ori din pacate ascunse pe care inainte le ignoram… Si, cumva, era aproape normal sa le ignoram, fiindca un regim totalitar e, din toate punctele de vedere, o ipocrizie bine organizata. Amintiti-va ca, altadata, injuriile insultele publice, defaimarile erau meticulos dirijate, supuse unor reguli si scopuri precise. Nu se putea sa fie „demascat“ oricine fara o „comanda sociala“. Acum suntem mai sinceri. Mitocanii pot fi mitocani fara oprelisti. Ticalosii nu mai au nevoie sa trimita delatiuni pe ascuns la Securitate sau prin alte parti. Le pot publica. Pot calomnia pe fata. Exista, cum stiti, chiar publicatii specializate in asta. Ne-am „democratizat“, deocamdata, refularile si instinctele. (…) Se pare ca ne straduim sa confirmam o vorba ciudata lansata de Péguy , pe la inceputul secolului. „Lumea moderna – zicea el – simte o necesitate imperioasa de a se degrada“. Sigur ca astazi pot fi spuse cu voce tare adevaruri care altadata puteau fi, cel mult, soptite sau nici atat. Sigur ca valorile autentice nu au nevoie de un respect neconditionat si ca, in principiu, orice valoare e discutabila. Mai mult: fara spirit critic si fara adevar nu se poate cladi nimic serios nici in cultura. Dupa opinia mea, nu s-a facut inca o dreapta cumpanire a rezistentei intelectuale romanesti in anii dictaturii comuniste. Unii au tendinta s-o supradimensioneze. Altii au tendinta s-o minimalizeze, uitand cate carti au incurajat sperantele si increderea ca raul nu este atotputernic.
In ce priveste invinovatirea lui Marin Preda de „colaborationism“, va impartasesc stupoarea. Daca se poate vorbi de „colaborationismul“ lui Marin Preda, orice enormitate devine posibila. Concesiile, cate le-a facut, in opera si in viata, autorul Morometilor, sunt, cred eu, cu totul minore in comparatie cu ceea ce a reprezentat exemplul lui, uneori discret, precaut, alteori transant, si mereu incurajator, de rectitudine morala, de probitate intelectuala, fara de care viata noastra literara ar fi fost, cu siguranta, mai vulnerabila. (…) Atingeti o rana intima… Aproape as fi tentat sa va pun si eu o intrebare, care ar suna cam asa: mi-ati putea cita vreun exemplu, unul singur, in care eu, in acesti ani, sa fi atacat vreun scriitor, fie si aluziv, fie si in trecere? Va garantez ca nu veti gasi un asemenea exemplu scuturand toate articolele si interviurile mele. In schimb, eu am fost atacat. Si pentru ce am fost atacat? Pentru parerile mele politice! Nici macar pentru ambitii sau interese politice, caci n-am, ci fiindca, vorba d-voastra, „parerile noastre nu coincid“. N-am pretins niciodata ca adevarurile mele sunt mai adevarate decat ale altora. N-am pretins decat ca spun ce gandesc, ce cred. E o vina asta? E o vina, oare, ca vad in Ion Iliescu nu un „om providential“, ci un pericol pentru revolutia democratica a Romaniei sau ca ma doare involutia postrevolutionara? Sa fiu combatut cu argumente, daca ma insel. In definitiv, nu asta am dorit, ca fiecare sa spuna ce vrea, ce crede, cu conditia sa nu „adapteze“ realitatea la interesele proprii si sa respecte un minimum de civilitate? Nu e normal sa existe o diversitate de pareri?
In ce ma priveste, recunosc deschis ca sunt contra actualei puteri si am, cred, bune motive pentru asta. Dar si opozitia mi-a provocat destule dezamagiri. Debutul ei in actuala legislatura, ca sa dau un exemplu recent, mi se pare deplorabil. In concluzie, eu sunt un fel de lup singuratic care nu vrea sa intre in nici o haita. Am uitat sa spun ca mi-am interzis singur pana si dreptul la replica pentru a nu jigni vreun confrate. Am preferat sa raman eu jignit. M-am marginit sa pun in cauza „puterea“. Se pare insa ca orice poate fi iertat azi, sa fii lichea, sa fii canalie, sa minti, sa te capatuiesti. Numai sa crezi ca nu exista neutralitate intre bine si rau nu e permis, se pare, in optica unora. Nu-mi ramane deci decat sa mai zic o data, ca Heraclit, ca destinul este propriul nostru caracter. Cum vom depasi aceasta „era a suspiciunii?“ Nu stiu.