O sinucidere dinainte anuntata
articol aparut in Cultura, nr. 72 din 2007-05-17» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Din nefericire, moartea vine intotdeauna prea devreme. Mult prea devreme isi face aparitia si batranetea care o vesteste. Abia deschizi ochii si descoperi o lume pe care incerci sa o intelegi, sa-i gasesti rosturile si sa-ti gasesti un rost in ea ca, pana la urma, din ceea ce se numeste viata sa ramai doar cu intrebarile; caci timpul ce ti s-a dat se sfarseste inainte de a fi aflat macar unul dintre raspunsurile cu adevarat importante. Cei din generatia mea au avut sansa sau nesansa sa traiasca timpuri interesante. Chiar prea interesante. O istorie brutala s-a rostogolit peste noi cu furie nelasandu-ne prea mult timp sa scriem despre ceea ce am fost obligati sa traim. Si chiar daca am reusit sa incredintam hartiei ceea ce ni s-a parut mai important din aceasta poveste cu sange, cu zgomot, cu ura si frica am facut-o doar pentru linistea noastra. Se stie demult ca in acest spatiu nimeni nu invata de la nimeni, cei buni, cu regularitate, conformandu-se traditiei stramosilor nostri daci, sunt trimisi in sulite la Zalmoxe, iar cei ramasi repeta cu consecventa istoria, mai ales in varianta ei cea mai penibila. Si ce poate fi mai trist nu numai pentru un scriitor, ci pentru orice om cu mintea intreaga decat sa-si vada tara umilita, condusa de oameni nepotriviti? Incapabili sa propuna ceva, un proiect cat de neinsemnat care sa aiba vreo legatura cu viitorul, cu nevoile reale ale tarii, ei nu sunt in stare decat sa intretina ura, setea cumplita de razbunare. Acum, cand confuzia este totala, cand mizeria morala a atins paroxismul, privind in urma – si, din pacate, pot face acest lucru cu usurinta –, imi dau seama ca sentimentul care ma incearca de la Revolutie incoace este dezamagirea. Dar nu ma mir, nu ma mai intreb ca atatia altii: „Doamne, ce s-a intamplat cu noi?“, ci mi-e foarte limpede ca lumea in care traim si spatiul caruia ii apartinem nu par sa aiba nevoie de valorile lor reale, ba chiar le distrug prin indolenta si nepasare. In schimb, si nu numai de la Revolutie incoace, semenii nostri inalta cu consecventa socluri pentru diversii impostori care, azi ca si ieri, ii aplauda pe cei carora nici o lentila nu-i mai ajuta pentru a vedea realitatea si nici o busola pentru a descoperi directia cea buna. Iar dupa ce ei insisi le-au inaltat, se mira vazandu-le si se intreaba cum au putut fi inselati de asemenea impostori. Se resemneaza insa curand ii iau in bascalie, dar ii lasa acolo. Neatinsi. De ce ne-am mai mira ca suntem cum suntem? Si totusi o facem, suntem revoltati si cam atat. Privesc adesea fara nici un resentiment, fara alte intrebari decat cele pe care mi le-am pus atunci, „timpurile interesante“ prin care am trecut si, ciudat, resimt emotia fiecarui rand scris, a fiecarui adevar descoperit si trecut apoi prin filtrele necrutatoare ale cenzurii. Parca aud si acum masinile Securitatii care, in miez de noapte, terorizau satele fie pentru a-i trimite la Canal pe cei mai instariti, fie pentru a-i forta sa se inscrie in acele gospodarii colective pe cei ce nu luau calea muntilor. Cine si-ar putea imagina astazi ca au fost ucisi mii de cai in ideea ca vom fabrica tractoare? Sau ca erau aruncate la groapa comuna pana si cartile spre a fi arse pentru simplul motiv ca erau carti? Dupa cum, cine mai pastreaza volumele improvizate in acei ani: poeziile lui Blaga, de exemplu, culese de prin diverse publicatii si adunate intre doua coperte spre a le trece apoi din mana in mana?
Sau textele unor scriitori „colectionate“ de prin putinele publicatii occidentale, apartinand partidelor comuniste mai ales, aduse si acelea cu mare efort de foarte putinii studenti straini care studiau la noi? Iata, mai tin minte, cat de mult ne-a impresionat, bunaoara, un poem al lui Carl Sandburg, „Viermii si vantul“: „Viermii prefera sa fie viermi;/ Intrebati viermele si el va raspunde: «Cine stie atatea/ cate poate sa stie un vierme?»/ Viermii coboara si urca, pe dedesubt, pe deasupra./ Viermii iubesc tunelele./ Cand viermii vorbesc, ei vorbesc/ despre lumea viermilor./ Viermilor le place intunericul./ Nici soarele si nici luna nu-i intereseaza pe viermi“. Poemul este mai lung, regret ca nu-mi mai amintesc cine l-a tradus, dar m-a impresionat profund sfarsitul lui: „Viermii de sub pamant nu aud niciodata vantul deasupra si adesea se intreaba:/ ce mai e oare si vantul acela despre care ni se vorbeste mereu?“
Sigur, n-as fi crezut niciodata ca, peste zeci de ani, voi simti nevoia sa completez in memorie ca viermii de atunci sunt identici cu cei de azi, acestia din urma, insa, mai numerosi insa si mai agresivi. Ei nu-si mai pun intrebari, ei stiu totul. N-am uitat nici drumurile prin Apuseni sau prin Fagaras in cautarea luptatorilor din munti sau a celor ce infundasera cumplitele inchisori de atunci, frica teribila ce ma insotea pretutindeni, caci pretutindeni intalneai cate o „autoritate“ care se interesa ce vrei, ce cauti, de ce-l cauti tocmai pe acela etc. Intre nevoia de a sti si teama de a nu-i face rau aceluia invingea de obicei prima, caci eram convins ca toate urmele raului vor fi sterse sau uitate deoarece stapanii vremelnici faceau imposibilul sa infatiseze altfel realitatea, in maniera Potemkin. Sa-i vezi mereu pe cei ce te urmareau: oriunde, in aer, in apa, pe uscat – ca sa folosesc o formula ce le apartinea –, in conditiile in care nu credeai ca pe parcursul vietii tale va fi posibila o schimbare radicala, nu era simplu. Dar, in pofida fricii, a mizeriei materiale trebuia sa incerci sa scrii fara inhibitii, sa te porti de parca erai cu adevarat liber. Azi e imposibil de descris efortul de a introduce cuvinte si sentimente noi in acea lume inghetata in formule si in reguli de un primitivism revoltator, de a tine vie nevoia de adevar si libertate. Grav este insa ca despre toate cate s-au intamplat in acele timpuri, s-au gasit sa vorbeasca tocmai cei ce au stat pe margine, fostii turnatori si, mai ales, fostii lasi. Tot ei s-au grabit sa dea note patriei si, fireste, sa demonstreze ca toti au fost asemenea lor: duplicitari si lasi. Si ignoranti. Nu a gresit cel ce a profetizat ca dupa noi vom veni tot noi. Treptat au aparut telejustitia, teleintelectualii, telepoliticienii. Si toate au inceput sa se petreaca exact ca la usa cortului. Si, precum ardeleanul in fata girafei, nu-mi mai pot reveni din uimire. Doamne, cine a ajuns sa ne judece! – imi spun mereu. Lucrurile se schimba cu repeziciune: cortul s-a largit enorm, viata de orice fel nu se mai petrece la usa lui, ci in interiorul lui! Imediat dupa Revolutie, in ciuda nebuniei, am crezut ca pana la urma va invinge bunul simt, ca din moment ce nu ne-am sinucis moral si intelectual in anii cei mai cumpliti, de ce am face-o acum, in deplina libertate? Si iata ca, dupa aproape doua decenii de la Revolutie, au invins iarasi cei ce n-au pierdut niciodata: impostorii! Au invins cei ce si-au inventat razboaie cu dusmani demult disparuti. Cine sa se mai teama de un comunist sau de un securist, cand presa inregistreaza si amplifica orice strigat de lupta?
Cat despre intelectuali... In marea lor majoritate, si-au gasit alt tatuc si, la fel ca in regimul de trista amintire, aplauda, infiereaza si fac bascalie. Asemeni amoebelor, se orienteaza in grup dupa cel ce pare castigator, in umbra celui mai lucrativ stindard. Maine? Alt tatuc, alt stindard... „Scolile“ de aplaudaci si mitingisti sunt de obicei bine subventionate si au deja o solida traditie. Rusinea, ca si sentimentul tragicului, nu fac parte din componenta sufletului dambovitean care, se vede, nu are moarte.
P. S. Au reaparut gazetele de perete in aer liber. Era si timpul ca micul ecran sa le acorde importanta de altadata. Nici traditia revolutiei culturale chineze nu trebuie uitata! Panourile publice, in care omul isi exprima recunostinta fata de partid si fata de Conducator sau, dupa imprejurari, mai turna pe cate cineva au fost semnul autenticei democratii. Era si atunci nevoie de o noua clasa politica. Se vede ca sutele de televiziuni si radiouri de la noi nu sunt suficiente pentru cei insetati de democratie !