Angajati din toate corporatiile, treziti-va!
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Catalin Sturza
Iata cum arata un subiect de actualitate: munca in Romania, dupa 1990. Intre „timpul trece, leafa merge“ si „leafa, deocamdata, merge, dar cand s-o mai cheltuiesti?“ au aparut oaresce schimbari. Ziarele noastre si-au dat seama ca, printre referendumuri prezidentiale si amante aruncate de la etaj, rateaza un subiect gras dupa ce o tanara corporatista de 31 de ani si-a dat viata, la propriu, pe altarul obligatiilor de birou. Au urmat reportaje de la inmormantare, anchete despre sacrificii pentru cariera, marturisiri ale unor corporatisti – „si eu am fost workaholic“ –, sfaturi ale specialistilor de toate felurile.
„Evenimentul zilei“ a dedicat, chiar, un intreg foileton muncii in companiile multinationale, descoperind ca Raluca Stroenescu nu a fost prima victima a devotamentului in exces; cazul ei a fost doar primul care a avut parte de o mediatizare intensa. Un psihiatru ne arata, intr-unul dintre episoade („Merita sa-ti dai viata pentru cariera si o leafa de 2000 de Euro?“) cum sa ne eliberam de „obsesia muncii“: „Prima lectie pe care ar invata-o un dependent de munca de la un psihiatru ar fi: «invata sa te reechilibrezi si stabileste-ti limite! Fa ce trebuie, dar si ce-ti place, in aceeasi masura». A doua regula: «Tine-te de promisiuni!». A treia regula: «Pleaca in vacanta!». Specialistii in «dependente» spun ca nu este greu ca o persoana sa ajunga dependenta de munca – termenul consacrat fiind «workaholic» –, daca asta ii face bine si daca numai la serviciu se simte valorizata“.
Mai interesante, si mai utile pentru lamurirea problemelor pe care le ridica EvZ sunt comentariile bloggerilor. Acestia s-au apucat sa delimiteze, fara heirupisme de tabloid, genul proxim: „in media, publicitate, consultanta, audit, IT, industrii performante, constructii, comunicatii, resurse umane, FMCG, in sistemul bancar, in serviciile financiare si pe multe alte piete, in Romania se munceste extenuant, fara program. O intreaga generatie a devenit sclava de lux a unor culturi corporatiste care in Romania isi ignora propriile reguli de HR.“ (Catalin Tolontan, pe www.tolo.ro ).
Apoi au incercat sa extraga, fara ajutorul opiniilor experte si al bocetelor stilistice, diferentele specifice: „Pe de alta parte, ce te faci daca exista angajati dispusi sa se sacrifice, in deplina cunostinta de cauza si semnand contracte ca vor sa munceasca 90 de ore pe saptamana fara sa le fie platite orele suplimentare, intr-o vajnica competitie pentru promovare si cu mirajul parteneriatului in zare? Poate statul sa intervina in acest contract? Raluca si multi alti tineri asemenea ei „si-o fac cu mana lor“ (...) in spiritul liberalismului clasic, omul este suveran asupra propriului corp. Daca indivizii aleg sa se auto-distruga, nu ii poti opri de la sinucidere! Daca Raluca ar fi avut propria afacere si s-ar fi surmenat la fel de tare, ar fi fost cineva invinuit si aratat cu degetul? Nu!“ (o studenta in stiinte politice, pe usintricacy.blogspot.com).
Miezul problemei: munca n-ar trebui sa fie un scop in sine, ci un mijloc - o polita pentru masa, casa, timp liber, evolutie personala, provocari ale hazardului si plimbari in jurul lumii. Sau, cum spunea un vizitator al unui alt blog: „Tragic, intr-adevar. Dumnezeu s-o ierte! Oamenii uita ca viata nu e doar un drept, ci si o datorie. Pentru toti cei care risca sa ajunga in situatia asta, le zic un sg. lucru: Get a life, dude!“.