Aduceri aminte cu fratii Lipatti
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura memoriei »
Autor: Oana Berindei
Motto: „Arta este un lucru grav. Nu va serviti de muzica, ci serviti-o!“ (Dinu Lipatti)
Cu o ceasca de ceai in fata ascult „Concertul nr. 21“ de Mozart dirijat de Herbert von Karajan cu Dinu Lipatti la pian. In momentul in care Dinu ataca claviatura, prin corpul meu trece un fulger si ochii mi se umplu de lacrimi. In haosul care ma inconjoara, bine ca ma pot refugia in trecutul meu, si minunat, si zbuciumat.
Anul 1950! Eram la Jilava din luna august si cam pe la 6 sau 7 decembrie se deschide usa si sunt strigata sa cobor de pe prici si sa ies din celula. Pe coridor – o masa, trei scaune, doi gradati (care pareau destul de importanti) asezati. Mi se ordona sa iau loc. Eu in fata autoritatilor nu ma pierd, ba dimpotriva, devin curioasa pentru ca am sufletul impacat si nepatat. Probabil cel mai important dintre ei ma intreaba: „Ce legatura ai dumneata cu fratii Lipatti?“ Dupa ce m-am uitat la ei plina de mirare – asteptam sa ma intrebe pentru a mia oara: „pentru ce fapta esti aici?“ – le-am raspuns: „pai, am mai multe legaturi cu fratii Lipatti; mai intai din timpul liceului, n-am lipsit de la niciun concert al lui Dinu Lipatti care este un geniu nu numai al romanilor, dar al lumii; iar cu Valentin am fost colega de facultate – eram in acelasi an – eu la Istorie si el la Filologie italiana si franceza. El a dat si doua examene de Istoria diplomatiei. De nenumarate ori am stat in aceeasi banca si suntem foarte buni prieteni, atat cu mine cat si cu Dan. Dar eu acuma sunt cam suparata pe el.
Fac o paranteza. In momentul acestei anchete, Dinu murise de o zi-doua, dar, evident, noi, neprimind ziare, la inchisoare nu stiam nimic. Toate mi s-au clarificat abia in 1954, dupa eliberarea din inchisoare a lui Costache Popa, fratele mamei mele, ginerele lui Mihail Sadoveanu si impresarul si prietenul de suflet al lui Dinu.
Continuu sa relatez ancheta de pe culoarul din Jilava. Sunt intrebata: „De ce esti suparata pe Valentin?“ Eu: „Va explic imediat. Dinu Lipatti impreuna cu Madeleine Danhauer au plecat in septembrie 1943 in strainatate ca sa dea o serie de concerte. S-au stabilit in Elvetia si la scurt timp au aparut primele semne de boala (cancer ganglionar). El, fiind foarte obosit, desi era solicitat in America, Australia, Japonia, nu a putut onora invitatiile. O duceau greu baneste. Tatal meu fiind ministru, dl Teodor Lipatti (tatal baietilor) telefona sa-l roage sa-l ajute sa poata trimite bani fiului sau bolnav. Stiu ca in noiembrie 1944, sub Guvernul Sanatescu, Aurel (Pufi) Leucutia, ministru al Economiei Nationale, care o aprecia si o iubea pe sora mea (pianista), la rugamintile ei, prin relatiile lui a reusit sa trimita lui Dinu 1000 de franci elvetieni. In Guvernul Radescu din nou Pufi Leucutia, in continuare ministru al Economiei Nationale, si tot la rugamintile surorii mele, a reusit ca Teodor Lipatti sa mai trimita in 1945 inca 1000 de franci elvetieni. Si acum revin la Valentin. Inainte de-a fi arestata aflasem ca el e suparat pe fratele sau si il blameaza pentru ca nu se mai intoarce. Si e suparat si pe familia lui care lupta sa-l ajute. Imi pare foarte rau, Valentin e foarte dotat, e silitor si ambitios. Odata, la noi acasa, mi-a spus: „Eu vreau sa fiu Valentin Lipatti, nu fratele lui Dinu“. Valentin a fost un student eminent, este el insusi prin el insusi; nu vad de ce sa se lepede de un frate care-i face cinste atat lui cat si Tarii!
Cei doi jubilau si cred ca erau siguri ca sunt o tampita! Astazi, gandindu-ma bine, ei, sigur, in urma anchetei, au facut un raport favorabil pentru Valentin.
De ce cred asta? La iesirea mea din inchisoare, in 1953, Valentin era profesor de mare prestigiu si iubit de studenti, profesor de franceza la Facultatea de Litere si Filosofie, unde fuseseram colegi. Prietena si colega mea, Marioara Topala, fosta sotie a lui Jean-Jean Braescu, coleg si prieten al lui Dan si al lui Valentin, mi-a confirmat trecerea lui Valentin prin niste semne de intrebare, dar si reusita lui.
Am convingerea ca eu, de acolo, din Jilava (dupa ce-am revenit in celula mi-a parut rau ca-l blamasem), in fond, ii facusem un mare bine.
Valentin, ca diplomat, a facut cinste tarii sale atat la Helsinki, cat si ca ambasador al Romaniei pe langa UNESCO, la Paris. Revenit in tara impreuna cu sotia lui, Aurelia Sorescu, ne-am vazut de nenumarate ori, fie la noi, fie la ei. Intalnirile cu Valentin erau incantatoare, vesele si spirituale. Avea un nemaipomenit dar de imitatie.
Cand eram proaspat casatoriti, aproape in fiecare joi dupa-amiaza, veneau la noi in garsoniera din Brezoianu nr. 7 colegi si prieteni. Valentin il imita pe tatal meu si pe alti profesori tinandu-si cursul. Eram cu totii pe jos de ras. Cand eram inca studenta, atat el cat si unchiul meu, Costache Popa, povestind lui Dinu ca sora mea si cu mine suntem nelipsite de la concertele lui, a venit intr-o zi la cursul profesorului Alexandru Marcu, l-am cunoscut, am stat langa el la curs si apoi m-a condus acasa cu masinuta lui verde. A doua zi mi-a trimis prin Valentin o fotografie a lui – cu dedicatie. Aceasta fotografie este si azi in camera mea – ca o icoana.
Mi-e dor de Valentin si de Reli – sa le fie tarana usoara; iar in ceea ce-l priveste pe Dinu nu pot vorbi despre el la trecut. Prin muzica interpretata de el e vesnic viu – este fara de moarte!
Geneva, dand dovada pretuirii pe care o merita, a dat numele „Dinu Lipatti“ unei piete din Chênebourg, iar Conservatorul din Paris, cat si cel din Bucuresti au numit cate o clasa „Lipatti“.