Insemnari de pe vremea logocratiei
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura memoriei »
Autor: Dinu Flamand
Timp de cateva bune decenii tarile cu regim comunist au devenit santiere nu doar de munca fortata cu lopata, dar si de munca fortata semantica. Realitatea trebuia definita, reclasata, dezmembrata, reciclata, re-denumita sau chiar inventata prin cuvant, ca in miturile vechi ale sumerienilor. Iar ceea ce nu convenea putea fi desfiintat, cum se spune despre Gengis Han ca eliminase din vocabular notiunea de „murdar“. Totul este curat, nu exista murdar! E atestat acest precoce caz de tiranie semantica pe la 1200, in momentul cand mongolii nomazi au venit in contact cu popoare mai civilizate si au constatat ca murdaria lor corporala le producea altora repulsie. Astfel ca „Yassa“, primul codex cu legile stepei, contine si primul abuz semantic asupra realitatii. Tiranii au totdeauna o relatie speciala cu realitatea: o agreseaza pentru a-i destabiliza sistemele de reprezentare si nu uita sa promita un viitor paradisiac. Propaganda si cenzura comunista aveau tocmai acest dublu rol: de a inventa o realitate imaginata de noua ideologie, dar si de a relativiza existenta a tot ceea ce o precedase. Exista ceea ce vrem noi, iar daca mai exista si ceea ce nu vrem va fi o existenta de scurta durata. Literatura era cea dintai chemata sa puna umarul la noul efort de re-decupare si de semantizare; i se cerea sa se infiinteze pe sine folosind materialul unei noi ideologii, dar acelasi material fictiv trebuia sa devina deja si corporalitate a omului nou. Doua ipoteze puse in reactie spontana, doua non-substante somate sa devina baza fizica a viitorului Paradis comunist. Cand propaganda nu reusea, cenzura lua bisturiul si taia fie din tristetea omului vechi, din scrierile patrimoniului sau, din faptele istoriei sale revolute, din spaimele lui, din precaritatea lui dubitativa ce se incapatana sa ramana doar umana.
inainte chiar sa se treaca la electrificare sau sa construiasca sine de cale ferata, dictaura proletariatului avea nevoie de marsuri. De multe ori ele erau si singurele trenuri disponibile pentru lungi distante. Trebuie sa spunem ca primele texte revolutionare comandate de comisarii bolsevici se inspirau, vai, direct din texte identitare ale natiunilor incipiente, din texte razboinice si vindicative ce aveau sa devina, mai tarziu, imnurile noastre nationale (astazi le cam ascundem strofele sangeroase). Dar primele compozitii „literare“ menite sa ilustreze literatura noua pareau ca reinventeaza roata. Totul era stangaci, fals, nimic nu era viu in ele. Iar noutatea brutala adusa de ideile marxism-leninismului se reducea la elogiul mascat al unei permanente lovituri de stat. De la bun inceput se vedea impostura in aceste compozitii literare. Ele nu aveau nimic in comun cu principiile de baza ale literaturii si tradau deseori un complex de rusticitate. In Romania, de exemplu, poetii vremurilor noi nu reuseau sa scrie cateva strofe corecte in cel mai banal metru de sapte silabe, pe care poezia populara il vehicula de veacuri, cu absoluta dexteritate. Oricine poate vorbi „versificat“ in limba romana, dupa o minima familiarizare cu ritmurile si rimele, atat de bogate in traditia populara. Numai proletcultistii nu reuseau sa alinieze cateva banalitati rimate, cand li se cerea sa ilustreze lupta clasei muncitoare sau meritele omului nou. Limba le opunea rezistenta, poate tocmai din cauza continutului ingrat. Iar ridicolul atingea proportii enorme, daca ne gandim la celebrul distih, involuntar faustic, compus in acele vremuri, in care un bard comunist ii cerea clipei sa-si suspende zborul, fiindca o masina de spart pietre pe santier risca sa se rostogoleasca de pe un munte! Si cand te gandesti ca unii dintre proletcultisti romani incepusera sub auspiciile suprarealismului sau erau traducatori ai lui René Char!
Literatura noua avea complexul propriei sale irealitati. Pentru ca i se cerea sa se intemeieze cautandu-si identitatea in negativ, mai mult in functie de grila interdictiilor decat in continuarea unei presupuse conceptii despre lume si despre arta. Literatura proletcultismului nu cunostea nici placerea estetica, nici valoarea complexa a emotiei. I se cerea sa „transforme“ omul, nu sa cunoasca natura umana in singularitatea ei. Iar imaginatia suferea o violenta limitare, caci i se cerea sa fie un instrument ideologic, pedagogic, o tactica de persuasiune. Era altceva decat literatura, era un program de teroare; ea dubla numarul diviziilor militare, iar uneori avea orgoliul de a fi mai ucigatoare decat ele.
Primul gest reflex pentru un scriitor care nu accepta principiile acestei imposturi era sa afirme autonomia esteticului, independenta fanteziei, primordialitatea individului cotrabalansat de mase. Si sa evite orice instrumentalizare a sa din partea aparatului de partid, in conditiile in care partidul controla totul. O batalie aparent lipsita de glorie, care nu-si propunea sa doboare regimul, ci se multumea doar sa degajeze spatiile unei necesare libertati interioare. Dar un scurt poem de sensibilitate lirica in oceanul atator poeme epice care isi etalau discursivitatea, un mic text „de notatie“, un fragment din viata sentimentelor, in acest exercitiu colectiv sufocat de moralismul proletar, puteau reprezenta tot atatea victorii secrete. Satisfactia personala a celui ce reusea sa tipareasca un text in care credea, evitand astfel si sa scrie poemul despre colectivizarea fortata sau, mai tarziu, despre Ceausescu, facea parte din categoria putinelor daruri la care te puteai astepta in acele vremuri sinistre. Sigur, batalia pentru estetic, refuzul de a face literatura „angajata“, cand angajamentul devenise un automatism si o umilinta obligatorie, par astazi victorii ridicole. O spun si poetii ultimei generatii din Romania sau din Bulgaria, o insinueaza si politetea vag plictisita a occidentalilor, pentru care nici Soljenisin nu mai este la moda! O presupun si colocviile savante organizate dupa caderea zidului berlinez, in care temele despre cenzura comunista sau despre sistemul opresiv al propagandei inca mai au trecere, dar nu se depaseste o politete academica de circumstanta. Ne aflam intr-o situatie cel putin bizara. In partea rasariteana a fostului zid berlinez scriitorii care au supravietuit acelor vremuri inca nu par sa se fi dezmeticit, inca se mai intreaba ce s-a intamplat cu jumatate de omenire vreme de cateva decenii. Insa in propriile lor tari a crescut si noua generatie care nu vrea sa mai auda de acel trecut, iar aceasta se intalneste, peste spatiu si timp, cu obisnuita graba occidentala care a ingropat aceeasi tema, i-a intors spatele, nu o mai intereseaza. A venit mondializarea, urmeaza marea seceta climaterica, la moda sunt alte teme, generatiile noi sunt interpelate de alte dileme, ar trebui sa cam terminam si cu traumele post-comunismului. Iar colocviile de aceasta natura, cred eu, pot efectiv sa ne ajute sa tragem o linie si sa facem socoteala. Trebuie sa admitem ca ceea ce s-a intamplat cu noi a devenit subiect de studiu ca oricare altul, degrevat insa de patetismul suferintelor. Poate e chiar bine asa, trebuie sa o spunem, pastrand totusi speranta ca operele literare majore despre aceasta perioada vor exista in viitorul apropiat. In fond, despre shoah s-au scris lucruri fundamentale abia la cateva decenii dupa sfarsitul razboiului. Insa deocamdata scriitorii rasariteni care incearca sa-si plaseze pe la marile edituri occidentale manuscrisele despre vremea cenzurii comuniste constata ca au venit prea tarziu. Sa speram ca nu este decat prea devreme.
Atata cata a fost, acea faimoasa „rezistenta prin cultura“ nu merita sa fie terfelita. Maximalistii de astazi ar fi vrut sa-i vada pe scriitorii din anii care au precedat prabusirea comunismului urcati cu flinta pe baricade, organizand marsuri de protest in fata comitetelor de partid, putrezind cu miile prin beciurile politiei politice, ca in sumbrul deceniu al 5-lea. Numai ca cei care au fost martirizati si-au intrerupt brusc opera, au disparut, iar tortionarii lor au castigat. Alti viteji de vremuri noi vorbesc cu docta superioritate despre versatilitatea artistilor din fostele regimuri comuniste, cand nu-i acuza pur si simplu ca devenisera niste profitori ai regimului. Adevarul este insa mai complex, pentru ca cenzura si teroarea nu au fost tot timpul de aceeasi intensitate si nici nu au folosit aceleasi metode in toate tarile sistemului. In Romania anilor ’50, crima culturala atinsese apogeul. Majoritatea scriitorilor interbelici erau interzisi, iar textele clasicilor schingiuite in patul procustian al tematismului comunist. Revigorarea modernismului de acolo de unde il lasasera generatiile interbelice a presupus un efort individual enorm si o batalie tenace cu o cenzura perfida care ii folosea deseori chiar pe specialistii autentici. Mai tarziu a aparut insa propaganda nationalista, care te dispensa de prea dese referinte la clasicii rosii, dar te obliga sa adulezi opera noului geniu carpatin. Si poate nu intamplator in aceasta epoca unul dintre cei mai inalti responsabili culturali ai regimului era si exemplul cel mai frapant de duplicitate pentru o tara cu regim comunist. El vana cu acerbie orice metafora, orice imagine care ar fi contrazis linia partidului si realismul socialist, dar isi pastra siesi in exclusivitate monopolul unor traduceri „fine“, din mari poeti occidentali care numai comunisti nu fusesera vreodata: de exemplu Michaux sau Sylvia Plath. Unui asemenea cenzor nu trebuia sa-i explici ca poezia opereaza cu emotii fragile sau ca poetul face uneori echilibristica la limita sinuciderii si oricum ramane un personaj refractar la orice instrumentalizare politica. El, si altii ca el, stiau ce este valoare si ce nu. Ba chiar stiau ca nimic nu ramane din toata literatura de propaganda si se straduiau sa mituiasca viitorul scriind ei insisi poeme ca „pentru Occident“. Din acest punct de vedere, sistemul romanesc a dezvoltat probabil un tip unic de ipocrizie. Cenzorul insusi trada sistemul chiar din interiorul conceptual si folosofic al acestuia.
Cine intelegea acest lucru putea „provoca“ sistemul cenzurii atacand conceptele acestui marxism deformat, care in practica se dovedeau a fi din ce in ce mai primejdioase pentru intreaga populatie. Ideologii romani inventasera la un moment dat baroca expresie „necesitate inteleasa“, pentru a defini o realitate dificila pe care insa bunul cetasean comunist nu doar ca o intelege, dar o si accepta! intelegeai si acceptai ca un plan cincinal trebuie infaptuit in patru ani si jumatate, chiar daca eforturile teribile ruinau sanatatea milioanelor de oameni. Sau intelegeai (tot in sensul ca acceptai) faptul ca Ceausescu a hotarat rambursarea fortata a datoriei externe a tarii, lipsind spitalele de fir pentru operatii, faimosul catgut care se importa. Necesitatea inteleasca nu era, de fapt, decat decizia dictatoriala pe care trebuia sa o accepti. In cinismul ei, formula se pretindea a fi si „istorica“, un rezultat impersonal al evolutiei omenirii! in incredibila lor gaunosenie, ideologii de partid din Romania aveau uriasa nerusinare de a face apel la un soi de metafizica a vacuitatii. Un fel de a spune ca astfel de „necesitati“ emana direct de la Dumnezeul impersonal care raspandise peste munti si ape lumina comunismului. Capra ideologica romaneasca era si raioasa si cu coada pe sus. Ti-era frig in casa, dar partidul isi exprima increderea ca vei inlelege, accepta, asimila cu inteligenta ta caracterul inevitabil al „fenomenului“, ridicandu-te chiar la stadiul superior al speculatiei ipocrite, la extazul propriei tale intelegeri.
Cred ca am reusit sa batjocoresc in cateva din poemele mele aceasta productie ideologica de noi concepte ce se dovedeau criminale in practica. Cenzura aproape ca nu le mai sesiza, preocupata sa vaneze aluziile la cozile nesfarsite din fata magazinelor sau la incompetenta intelectuala a primei chimiste, cea mai faimoasa academiciana analfabeta a Romaniei. O vreme am jubilat in secret, apoi mi-am dat seama ca era cea teribil de trist. Avusesem noroc, fiindca si sistemul opresiv era dintre cele mai mediocre. Cenzorii insisi nu mai credeau de multa vreme in marxism-leninism, ei pastrasera doar gestul reflex de a proteja nationalismul ceausist cazanier, rudimentar, devenit aproape antimarxist. Ideologii se mai dedau, e drept, la fabricarea unoc concepte alexandrine de felul numitei „necesitati“, dar era si pentru ei un exercitiu semantic aproape solitar. De inteles, ii mai puteau intelege numai poetii. Dar putini dintre ei mai reactionau. Caci in peisajul indigentei generale de atunci, rezistenta la imbecilizare cerea teribile eforturi. Dar „rezistenta prin cultura“ devenise mai mult decat o subversiune: era o necesara afirmare a libertatii interioare, un proiect personal – in absenta unuia colectiv – de viata spirituala care sa merite sa fie traita.
Si, in fond, daca imediat dupa disparitia zidului berlinez o intreaga generatie a putut sa-si afiseze, in Romania, filiatia si sensibilitatea postmoderna, asta s-a putut intampa, si fiindca modernii din anii cenzurii comuniste s-au straduit sa traiasca in sincronie cu modernismul din alte literaturi, cu sensibilitatea si ideile lumii libere, asigurand o continuitate ce nu existase, in Romania anilor ‘50, in pustiul de imediat dupa instalarea sistemului comunist. Iar cei care privesc cu dispret la „estetismul“ anilor ’70, mergand pana la a-l asimila cu un soi de capitulare in fata problemelor sociale (desi este un abuz, o interpretare falsa) nu sunt la randul lor decat niste „esteti“ ai noii dezabuzari, prizonierii noii mode care isi face o speranta doar din absenta sperantei.
in fond, comunismul s-a prabusit relativ repede, la scara istoriei, fiindca nu a reusit sa obtina decat o suma infima de adeziuni sincere la principiile utopiei sale militare. Iar faptul ca majoriatea artistilor, a ganditorilor si a personalitatilor care influenteaza nasterea curentelor de opinie s-au distantat de comunism de indata ce au vazut cum este aplicat, a contribuit repede la decredibilizarea sistemului. In comparatie cu sistemele clasice de consolidare a puterii, comunismul mizase enorm de mult pe valorile simbolice, deci ar fi avut nevoie de sustinerea sistematica a categoriilor sociale care produc simbolizarea. Niciun regim nu a avut aceasta sustinere in interior, singurii comunisti „sinceri“, in afara profitorilor obisnuiti, traiau in Occident si intelegeau (mai inteleg si astazi) altceva prin comunism. Nicicand nu mai existase in istoria omenirii o asa vasta logocratie intr-o atat de fragila realitate ce se baza aproape exclusiv pe o hermeneutica elastica si conjuncturala. In niciun regim comunist nu s-a stiut vreodata cu precizie ce se poate spune si ce nu se poate spune, ce trebuie spus si ce nu trebuie spus. De unde nu doar versatilitatea comunismului, dar si inconsistenta temeliilor sale. Ti se cerea numai sa fii atent, sa lasi cat mai putin loc pentru... Interpretare. Dar nu reuseai sa te feresti niciodata de toate ambiguitatile primejdioase, interpretarea rauvoitoare era oricand posibila si semnala inceputul unor mari primejdii. Hermeneutica regimului comunist nu era decat umbra batei rezemate de perete in camera interogatoriului. Hermeneutica cenzurii comuniste era patronata, nu de agilul Hermes, ci de stapanii tenebrosi ai Infernului. Poate nu intamplator tovarasul Stalin s-a aplecat personal peste probleme de lingvistica.
Comunismul era ca materia neagra din Univers: invizibilul mai mare decat vizibilul. Insa presupus nu de calcule matematice, ci tocmai de fosgaiala cuvintelor care incercau sa ii atribuie o identitate. Nu e de mirare ca atatia scriitori occidentali subtili s-au simtit irezistibil atrasi de perversitatea experientei. Noroc ca nu au fost obligati realmente sa o si traiasca. Ce tristete, cand citesti un imn dedicat de Neruda lui Stalin sau de Huidobro lui Lenin! Uriase talente care au reusit sa perverteasca pana si natura entuziasmului. Si ce lejeritate iresponsabila sa sacrifici unei „cauze“ politice functia imaginativa fara de pereche a literaturii! Ce teribila schizofrenie a trait si marele poet metafizic peruan César Vallejo; ce distanta uriasa intre ridicolele sale texte de propaganda literara (ca sa nu mai vorbim de insemnarile de calatorie din brosura „Al pie del Kremlin“) si adevarata sa poezie, cea impregnata de un amplu umanism compasiv, pe care niciodata nu-l va egala realismul socialist! Uimirea noastra atinge cote inimaginabile cand ne gandim la desertul rosu traversat, cu maximum de iresponsabilitate, de Aragon, de Eluard, de Sartre! Ies la iveala acum si insemnarile lui Camus dintr-o lunga calatorie prin URSS (s-ar zice ca deplasarea la Moscova era, in anii ’30, cea mai sic aventura!). Camus incercase degeaba sa abordeze, in discutiile cu autorii sovietici, chiar si intre patru ochi, problemele tragicului la Dostoievski sau alte consideratii despre viata, moarte, destin, nefericire. Pe sovietici nu-i interesau problemele... generale, constata Camus. Ei erau deja exemplul viu al unui handicap fara precedent. Omul „nou“ nu putea exista decat dezumanizat, in sensul strict al termenului. El incepea sa existe odata cu moartea lui interioara.
Decenii intregi propaganda si cenzura din tarile comuniste s-au luptat cu acele trasaturi prin care mii de ani omul ramasese om: s-au razboit cu tristetea lui, cu infirmitatile lui psihice, cu spaimele lui ancestrale, cu fragilitatea lui, dar si cu adevaratele lui momente de fercire. Dupa care, pana si cel mai umil individ a invatat ca e vital sa masoare semnificatia cuvintelor in contextul lor de utilizare si in atmosfera generala de suspiciune. Toate societatile comuniste au dezvoltat acelasi tip de schizofrenie internationalizata, devenita adevarata identitate a intregului imperiu. In toate aceste tari functiona dublul limbaj ca pegadogie permanenta. Copilul deprindea in casa un anumit instinct care il invata ca sfera afirmatiilor si a cuvintelor de rostit in societate, in institutii, mai tarziu la locul de munca, era cu totul alta decat sfera cuvintelor domestice, din viata de familie sau din intimitatea sa.
Vorbim acum despre toate acestea si nu stim daca putem trage vreo concluzie, daca istoria retine vreo invasatura. Mai degraba nu! Iata un alt paradis, cu circa saptezeci de fecioare disponibile, pe care alt sistem de propaganda il promite altor minti fragede. Noua ni se spunea ca paradisul comunist isi va deschide sportile deja pentru generatia noastra. Doar un pic de rabdare trebuia sa mai avem. Nu ni se cerea sa ne zburam creierii ca sa ajungem mai repede in acel rai. Poate ca daca ni s-ar fi cerut, dupa un instructaj eficient, am fi facut-o. Celor de astazi li se promite acest paradis imediat, dincolo de parleaz, in moarte. Ce e nou in persuasiunea demonica a ideologiilor sangeroase? S-a perfectionat mult viteza cu care individul poate fi imbecilizat. Si s-a trecut la metode industriale.
Conferinta rostita la Universitate din Arras, Franta