Joaca de-a fluturele si paianjenul
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura cinema »
Autor: Andrada Romagno
Ecranizare a unui roman de Zoe Heller, „Jurnalul unui scandal“ („Notes on a Scandal“) nu avea din start prea multe sanse sa devina o dezamagire pentru spectatori, mai ales daca tinem cont de faptul ca filmul are parte de doua dintre cele mai puternice si carismatice actrite (Cate Blanchett si Judi Dench) si de un scenarist care-l are pe „Closer“ la activ.
Cele doua personaje feminine sunt amandoua profesoare intr-o scoala cu elevi „problematici“: cea mai varstnica preda istorie, are experienta in punerea la punct a rebelilor (si nu numai) si e un monument de severitate si raceala, ce pare insa ca se topeste la venirea noii colege, boema profesoara de arte animata de nobile dorinte de reformare.
Si cum dumnezeului sa nu te topesti, cand Cate Blanchett construieste un personaj tot numai vulnerabilitate, delicatete si neliniste abia ascunsa? Toti profesorii o plac instantaneu, toti elevii isi doresc ore suplimentare cu ea (nu neaparat de dragul artei), iar Barbara (Judi Dench) tine mortis s-o transforme in cea mai buna prietena, notandu-si cu grija in jurnal fiecare detaliu al relatiei lor.
Evenimentele majore sunt marcate in acelasi jurnal cu stelute aurii, lipite probabil cu aceeasi pasiune inghetata cu care colectionarul trebuie sa treaca acul prin corpul fluturelui. Iar Sheba (Cate Blanchett) este exact ca un fluture: ii atrage pe toti cu frumusetea ei fragila, care te face sa ramai rapit de fiecare gest pe care-l face si zboara direct in plasa care i se intinde, fara sa constientizeze pentru o secunda pericolul care sta la panda. Dar, desi da dovada de naivitate in tot ce face, de nevinovatie n-o poate „acuza“ nimeni: aventura ei cu un elev de 15 ani ii ofera Barbarei materialul de care avea nevoie ca sa umple foile albe ale jurnalului ei si ca sa-si teasa mai bine plasa in jurul Shebei.
Judi Dench merge pe atitudinea verificata de „stiff upper-lip“ (care nu da niciodata gres cu actorii britanici cand vor sa construiasca un personaj implacabil), scapand din cand in cand cate un zambet satisfacut, de pradator care simte mirosul sangelui. Desi ambele femei par victime, una a singuratatii devastatoare, care o face sa se transforme intr-o femme-crampon, agatandu-se cu ferocitate de orice potentiala prietena, iar cealalta – victima a nevoii de a se dovedi capabila de actiuni imorale, totusi niciuna dintre ele nu-ti inspira complet mila. Cel putin nu genul de mila care sa te faca sa astepti o rezolvare pasnica a problemei; dimpotriva, tot ce simti e nevoia patologica (ca sa fii in ton cu filmul) de a vedea mai mult din ciocnirea asta, datatoare de ticuri nervoase, dintre frustrari si obsesii.
Momentele de tensiune sunt perfect dozate, vin si se acumuleaza cu o gradare necesara, dar care nu le face previzibile. Gravitatea relatiei sexuale dintre o profesoara (casatorita si cu doi copii) si un elev de varsta fiicei ei cade pe planul doi, se mai intampla, si-n plus spectatorul stie ca n-a fost vorba de o corupere din partea adultului. Ceea ce te tine cu ochii lipiti de ecran e, de buna seama, placerea perversa cu care vrei sa afli unde va ajunge aceasta tatonare dintre paianjen si fluture.
Raspunsul e simplu, si finalul aminteste tot de „Colectionarul“ lui Fowles: un jurnal nou pentru o victima noua.