Tonul face muzica
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura media »
Autor: Felicia Antip
Unii se rastesc (la noi, la interlocutorii din studio sau de pe teren, nu conteaza), altii si mai ales altele se fandosesc, se schimonosesc, se alinta, cocheteaza, unele glasuri suna fals, mieros, altele peremptoriu, arogant, ni se vorbeste pe un ton plictisit sau nervos sau de-a dreptul insolent si agresiv (campionul fiind, in momentul de fata, Catalin Avramescu, mereu prezent pe diverse posturi parca pentru a demonstra cum arata o discutie cu cineva incapabil sa-si respecte interlocutorii). Ni se adreseaza si insi anosti, stersi, lipsiti de personalitate si domni sau doamne cu eu supradimensionat, atat de plini de sine si de convinsi de superioritatea lor asupra pigmeilor din platou si din fata micului ecran incat nici nu considera necesar sa-si disimuleze dispretul fata de toti ceilalti.
Pana si unii dintre cei mai apreciati oameni de televiziune se lasa furati de tentatia de a-si modula glasul pentru a obtine un ton mangaietor, ocrotitor, indulgent, atunci cand vorbesc fie cu copii, fie cu persoane in varsta. Parca ar fi Andreea Marin impopotonata si profund decoltata aplecandu-se asupra unui nefericit adus pentru a zgandari mila telespectatorilor
Avem parte de moderatori-realizatori-crainici cu glas spart, cu ticuri verbale, cu vocabular sarac sau prost stapanit (ati observat cat de frecventa a devenit constructia pretios-agramata „eu ca si vorbitor“?), fonfaiti, inexpresivi, incoerenti, apucati, repeziti, inchizitoriali, cu marote si repulsii pe care nu reusesc sau nici macar nu incearca sa le disimuleze, cea mai frecventa si mai suparatoare si, la urma urmei, cea mai necuviincioasa nesocotire a regulilor jocului de-a „eu intreb, mata raspunzi“, fiind intreruperea sistematica a celui care incearca sa raspunda (campion absolut: Moraru-Nasul), metoda folosita de predilectie atunci cand invitatul incepe sa exprime o opinie diferita de aceea a regizorului dezbaterii, rezultatul fiind o derutanta incoerenta a conversatiei. Se bate apa in piua ceasuri in sir pe cate o tema deloc pasionanta, lista invitatilor este saraca si repetitiva, nu o data unul si acelasi demagog poate fi vazut si auzit simultan pe doua-trei posturi, desi relevanta lui politica, bagajul lui intelectual si expresivitatea lui sunt minime, atitudinea lingusitoare fata de anumiti potentati coboara pana la servilism... se poate continua si plusa.
Pana si unii dintre cei mai apreciati oameni de televiziune se lasa furati de tentatia de a-si modula glasul pentru a obtine un ton mangaietor, ocrotitor, indulgent, atunci cand vorbesc fie cu copii, fie cu persoane in varsta. Parca ar fi Andreea Marin impopotonata si profund decoltata aplecandu-se asupra unui nefericit adus pentru a zgandari mila telespectatorilor sau asistentele din caminele de batrani sau din spitale care-si umilesc pacientii adresandu-li-se ca unor slabi de minte si spunandu-le „mamaie“ sau „tataie“. Spectacolul devine obscen atunci cand intervievatul este o personalitate a stiintei sau a artei, iar cel care il trateaza cu nepermisa condescendenta – un neica-nimeni cu ifose de vedeta. Apropo de condescendenta: l-am auzit cu totii pe directorul Teatrului National, Ion Caramitru, spunand ca un actor care a refuzat nominalizarea la premiul pentru cel mai bun rol secundar, intrucat considera ca jucase rolul principal, a facut-o „cu eleganta si condescendenta“ (!?). S-a intamplat la gala premiilor UNITER, dupa gafa inca si mai si pe care o comisese cand, insiruind nominalizarile pentru teatru radiofonic, fostul ministru al Culturii a vorbit despre dramatizarea unei carti despre viata si opera lui „Benjamen Fonden“!
Nu toti sunt asa, altminteri nu ne-am mai pierde vremea in fata televizorului. Sunt de admirat multi dintre crainicii si moderatorii plini de resurse, inteligenti, ingeniosi, care vorbesc coerent, civilizat, informat, interesant, despre subiecte din domenii variate, ceea ce inseamna ca se straduiesc sa se documenteze, sa fie la curent cu problemele si cu ideile la ordinea zilei. Antena 2, de exemplu, a tras lozul castigator incredintand prezentarea matinalului ei cu nume imposibil („Destept are A2“) tanarului Mihai Sturzu, membru al unui grup muzical. Este un baiat simpatic, care discuta normal, fara pic de afectare, fara sa-si dea importanta si fara sa plictiseasca, teme curente serioase, preocupante. Cine ar fi crezut ca, din lumea muzicii cantate de tineri pentru tineri, o lume prin excelenta a „fitelor“ – cum se numeste acum absolutizarea criteriului topesc, al pretului exorbitant ca unitate de masura a elegantei, a stilului, a bontonului – pot veni si un comportament firesc, o minte brici si mai ales un bun simt rareori intalnit in showbiz-ul romanesc?
Las pe altadata discutarea acestei teme a potrivirii sau nepotrivirii dintre ceea ce este de facut si cel pus s-o faca, pentru ca am vazut incercarea partial reusita a Realitatii TV de a-i aduce fata-n fata pe toti cei care au un cuvant de spus in mass-media. Din pacate, au fost mai multi cei care n-au venit decat cei care au venit, atat dintre liderii politici cat si dintre patronii de ziare si de televiziuni si dintre directorii din presa scrisa sau vorbita. Poate ca din aceasta cauza sau poate pentru ca asa a fost conceputa de la bun inceput impartirea rolurilor, Dan Diaconescu a fost asezat pe banca boss-ilor, a oamenilor cu bani investiti in mass-media. Incredibil! Ni-l amintim cu totii in vremurile de inceput ale OTV-ului, cu alura lui de rozator flamand, imbracat intr-un costumas negru, ponosit, cu maneci prea scurte. Ce-i al lui e al lui: a brevetat o formula. Ziua si seara se perindau prin camera transformata in studio tot felul de indivizi certati cu Justitia si mai ales avocatii lor. Niciunul dintre clanurile mafiote acuzate de crime, proxenetism, spargeri, etc. n-a pierdut ocazia de a-si pleda cauza in direct. Mai veneau vrajitoare si ghicitoare in cautare de clientela si, cu acelasi obiectiv, demoazele din specia Laura Andresan, iar dintre politicieni, aproape exclusiv extremisti din specia CVT care stiau ca este singurul loc unde li se permite sa profereze cele mai stupefiante si mai revoltatoare enormitati. Noptile erau rezervate defularii pegrei, care telefona pentru a-si exprima toate frustrarile si toate pornirile inavuabile in alte medii. Nu era o formula atractiva pentru vanzatorii de publicitate, intrucat amatorii de asemenea exhibitii nu se prea numara printre clientii vanati de marile companii. In mod bizar, adica pe o cale care nu avea cum sa aduca bani din publicitate pe baza de „puncte de rating“, OTV si mai ales animatorul ei, devenit patron, au crescut si au inflorit, o prosperitate masurabila in automobile extravagante si in alte insemne ale parvenitismului de data recenta. De la o vreme, spectrul invitatilor si al zonelor prospectate s-a largit, incluzand abjectia in forma pura. OTV a devenit vitrina celor mai feroce crime, a celor mai descreierati si mai perversi asasini, cautati fie in penitenciarele unde isi ispasesc pedepsele de vietasi, fie in rubricile judiciare, postul continuand sa se antepronunte in procese de crima, sa ofere o tribuna accesibila pe durata nelimitata (adesea nopti intregi, una dupa alta, saptamani in sir) celor certati cu Justitia si aparatorilor lor. Cativa, putini, oameni politici, au lasat decenta la o parte si, probabil frustrati de prea rara lor invitare pe posturi frecventabile sau convinsi ca nu conteaza unde te arati, totul este sa te vada si sa te auda lumea, s-au lasat vazuti in studioul rau famat. Din nou – nimic care sa atraga o publicitate realmente rentabila.
Si atunci, de unde banii, cum se explica prosperitatea ostentativa a patronului care nu tine seama de niciuna dintre constrangerile impuse de deontologie si nu are niciuna dintre abilitatile teleastilor apti sa imagineze, sa creeze si sa sustina formate de succes sau sa dialogheze inteligent, incitant, cu invitati alesi pentru ceea ce au de spus? Nu cunosc, nu indraznesc sa-mi imaginez raspunsul. Presupun, insa, ca misterul originii acestei acumulari induce prea multe semne de intrebare pentru ca Dan Diaconescu sa fie asezat alaturi de patroni de presa care au facut avere fie din alt tip de afaceri, fie din mass-media.
Confruntarea moderata de Robert Turcescu si de Liviu Mihaiu a prilejuit cateva marturii si puneri la punct foarte bine venite, nu ne putem plange ca ne-am fi plictisit ascultandu-le. Numai ca, in timp ce unii dintre noi urmareau dezbaterea menita sa lamureasca natura relatiilor dintre factorii care, laolalta, colaborand sau infruntandu-se sau corectandu-se sau sprijinindu-se unul pe altul participa la informarea poporului cititor de ziare si telespectator, pe alt post se dadea o riposta nimicitoare eventualelor sperante de mai bine: cica, pe Antena 3, post apartinand familiei Voiculescu, patronul, domnul Dan Voiculescu, in acelasi timp presedinte de partid politic, a dat buzna neinvitat intr-o emisiune a salariatei lui, Gabriela Vranceanu-Firea, pentru a-i baga pumnul in gura invitatei acesteia, Monica Macovei. A fost o lectie practica, pe viu si in direct, despre neamestecul patronatului si al establishment-ului politic in actul de presa.