De ce scrieti?
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura controversei » dosar
Autor: Constantin Coroiu
Scriitorul roman – si nu numai el – are o enorma pofta de a se confesa. In anchete si interviuri i se intampla sa straluceasca mult mai intens decat in opera. Ne aflam la portile Orientului, unde taifasul este sarea si piperul existentei. Iar pe deasupra suntem si latini. Incat, in treacat fie spus, m-am mirat foarte, alaturi de alti colegi jurnalisti, cand, dupa 1990, unii ne propuneau ca model pentru ziaristica scrisa, in linia traditiei noastre de a importa formele fara a tine cont de specificul psiho-cultural de aici, presa anglo-saxona. M-a surprins cu atat mai mult aceasta ignorare a realitatii, mai bine zis lipsa de adecvare la real, cu cat – nu-i asa? – din NATO si UE fac parte si Franta, si Italia, si Spania, si Grecia, tari unde este de neconceput o presa „rece“, „obiectiva“, inexpresiva stilistic. Incat, nici chiar obsesia integrarii euroatlantice nu motiva dorinta de anglo-saxonizare subita si... fortata a presei romanesti! Dar sa nu ma indepartez de ideea acestui text privind disponibilitatea scriitorilor de a se confesa.
De ce scrieti sau de ce scriem si in ce scop? Nu stiu daca chiar toti scriitorii sunt framantati de astfel de intrebari, dar ceea ce este sigur e curiozitatea noastra, a cititorilor, de a afla raspunsuri, de a auzi marturisiri. De aceea, sa iesim putin in lumea larga literara.
Doi cercetatori de la Institutul de Filologie „Al.Philippide“ din Iasi al Academiei Romane – Gheorghe Hrimiuc-Toporas si Victor Durnea – primul disparut tragic si prematur – au reunit in doua volume anchete literare aparute in presa romaneasca din perioada 1890–1914 si din cea interbelica. In acesta din urma, autorii au in vedere deceniul al patrulea cand istoria incepea sa iasa din matca, iar viata culturala, mai ales cea literara, erau tensionate de curente contradictorii. Sub titlul „De ce scrieti? Anchete literare din anii ’30“, pe langa ancheta „Faclei“ – „De ce scrieti?“, autorii au grupat inca doua, intreprinse de revista „Reporter“ (in 1934) si gazeta „Ancheta“ din Targoviste (in 1935). La acestea se adauga cele publicate de revistele „Iconar“ (1936) si „Rampa“ (1937) pe tema turnului de fildes si alte trei privind crezul scriitorului aparute in „Adevarul literar si artistic“ (1931), „Vremea“ (1933), „Da si nu“ (1936). Voi zabovi asupra celei mai ample si mai importante, care da si titlul volumului.
Asadar, raspund la intrebarea „De ce scrieti?“ scriitori de calibre diferite: de la Tudor Arghezi si Ion Barbu la Doctorul Y grec, de la Eugen Ionescu sau Camil Petrescu pana la Dan Faur, C. Martin, Stoian G. Tudor, Aida Vrioni si altii pe care nu-i mai gasim nici macar mentionati in vreo „Istorie“ a literaturii. Ei sunt asa-zicand – cu o vorba a lui Creanga – caracuda, al carei rol in epoca nu este totusi neglijabil, cel putin in ceea ce priveste cromatica si aerul acesteia. Raspunsurile sunt, oricum, interesante atat pentru istoricul literar, cat si pentru cei preocupati de sociologia literaturii. Emfatice, prezumtioase, fals umile, esopice, polemice, ironice, nu o data ridicole, ele vorbesc despre psihologia unei epoci, despre un anumit climat general in care scriitorul roman se manifesta. De pilda, iata ce declara Ion Barbu: „Am inceput sa scriu in vederea unui singur cititor, Tudor Vianu, insa un Tudor Vianu adolescent si mai aparent genial, elev in clasa a VII-a liceala si tanar maestru. Ne vedeam pe atunci destul de des; urmaream exercitiile lui literare cu un amestec de admiratie si desarta invidie. El compunea si traducea. Am cautat sa-l imit. Am inceput cu un foarte ambitios model, cu «Le mort joyeux» din «Les fleurs du mal». Versul baudelairian m-a demontat; m-am imbarcat insa, in acelasi timp, pentru o cariera literara de 15 ani (...) Am fost executat de tanarul meu maestru si am intrerupt raporturile un numar de ani, pana in 1916. Nu-l mai vedeam, insa faima lui in plina ascensiune imi cutreiera vegherile. Am inceput sa scriu numai in vederea acestui unic cititor – de mare lux, e adevarat, iubitul meu Tudor Vianu“. Definitoriu, abia incercand dar neizbutind sa ascunda o drama, este raspunsul lui E. Lovinescu: „...scriu pentru ca nu pot face altceva si o spun nu ca o simpla expresie stilistica, ci in mod absolut, cuvantul acoperind integral notiunea. Ma uit cateodata cu obida la mana aceasta dreapta, care nu stie umbla cu un comutativ electric sau cu manivela si resorturile celei mai simple masini; stie insa sa scrie cu satisfactia unei stapaniri de sine in continua crestere. Scrisul pentru mine este o fatalitate pe care nu am a o discuta, ci numai a o suporta ineluctabil; scopul lui e in sine si in nimic; pasiunea literara se mistuie si nu lasa nici o cenuse; combustia interioara arde toate reziduurile eterogene; as putea-o numi pasiune pura, intru atat se dispenseaza bucuros de satisfactii exterioare, fie ele chiar de ordin moral. Cu toata modestia vietii ce o duc, nu-mi lipseste nici constiinta vietii de sine: am convingerea ca nu mai putin administrata, sau dirijata cum se spune azi, din activitatea mea s-ar fi putut taia cateva cariere academice si universitare. S-a scris de mai multe ori despre aceasta chestiune si din scrisorile publicate recent in «Adevarul» se vede ca batranul filolog Lazar Saineanu isi inchipuia ca ma consum in veninuri amare; cei din jurul meu stiu ca nu e adevarat, ca nu cunosc ce e regretul. Daca nu m-am administrat, e pentru ca n-am voit; si n-am voit pentru ca n-am putut, cum nu pot schimba o placa de gramofon. Declar insa ca simplul act al combustiunii interioare ma satisface si ma sustine intr-o viata altfel fara interes“. Horia Stamatu zice: „Scriu dintr-o superstitie. Nu lucrez, ci sunt lucrat“. Ceea ce vrea sa spuna ca el este un fel de trimis. Eugen Ionescu (inca nu devenise, fireste, Ionesco) scrie „dintr-un obicei prost: dintr-un viciu contractat din copilarie. Si am sa mai scriu, pentru ca, neputand face politica si nefiind filozof, trebuie sa-mi trec timpul cu ceva pana la moarte, ca s-o uit si sa nu ma plictisesc de tot“.
Dar sa-l ascultam si pe cel pe care Eugen Ionescu tocmai il „executase“ in scandalosul sau „Nu“: Tudor Arghezi. „Enorma intrebare! intr-adevar, de ce-oi fi scriind, cum se cheama? De ce m-am apucat de meseria asta, dupa ce m-am lasat de altele, o gramada, si de ce ma tin ca scaiul. Atata timp cat voi mai putea misca dintr-un deget si se va gasi o scanteie de lumina si o dioptrie pentru nasul meu incalecat de un ochelar, cred ca nu ma voi lasa. Ce e asta si, aveti dreptate, de ce? Stam relativ, pe uscat solid. Luat asa, pe-o streche zburatoare inexplicabila, am iesit intr-o noapte pe fereastra si dus am fost si ma duc si azi. Asta se intampla si cu alte animale. Am vazut din experienta. Capatasem o superba pereche de porumbei englezesti, violeti, cu broderii si horbote groase imprejurul ochilor si la cioc. In locul lor, eu m-as fi consacrat semintelor si studiului tratamentului de care se bucurau. Ca sa nu le chinuiesc constiinta si sa le micsorez prestigiul, i-am ferit de cotete si le-am dat o camera din apartament. Intr-o zi au gasit fereastra deschisa, data cu incredere de perete, si au plecat. Desigur, s-au intors in Anglia. Cat sunt de gros si de invatat la rele, in ziua aceea mi-a venit sa plang. De ce au plecat? Parca ar fi vorba de niste datini obscure, neastamparate. Camaradul va saluta“.
Am citit raspunsul lui Tudor Arghezi cand tocmai ma hotarasem sa-mi exprim acordul cu ceea ce spune, la un moment dat, in interviul aceleiasi anchete a „Faclei“, Sasa Pana: „Sunt bune anchetele (cu toata asprimea titulaturii cu iz de consiliu de razboi si judecator de instructie), cand raspunsurile evita sa fie literatura...“. Parabola argheziana m-a... manipulat insa intr-o asemenea masura, incat am renuntat sa mai impartasesc opinia lui Sasa Pana!
De ce scrieti sau de ce scriem si in ce scop? Nu stiu daca chiar toti scriitorii sunt framantati de astfel de intrebari, dar ceea ce este sigur e curiozitatea noastra, a cititorilor, de a afla raspunsuri, de a auzi marturisiri. De aceea, sa iesim putin in lumea larga literara. Borges afirma fara echivoc: „pentru ca asta e destinul meu“. La Fontaine credea, si el, in predestinare: „Cerul m-a facut autor“. Cu o modestie jucata, Beckett marturisea: „Nu sunt bun decat pentru asta.“ Cu alt prilej, Borges definea simplu scopul a ceea ce face: „ Scriu pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai indulci mersul lucrurilor“. Altii considera ca a scrie e un mod de distractie, dar si un mod de a rezista la mizeriile, tragismul si absurdul existentei. „Ceea ce ma obliga sa scriu este, cred eu, teama de a innebuni“ – zicea Georges Bataille, iar André Gide era si mai categoric: „Scriu pentru ca nimeni nu asculta. Daca n-as scrie, m-as sinucide“. In esenta, nu altceva voia sa spuna si Michel Butor: „Nu scriu romane pentru a le vinde, ci ca sa realizez o unitate in viata mea“. Sau Hrabal: „A scrie e un mod de a ma apara impotriva sinuciderii; un mod de a fugi de toate“. Tot un refugiu este scrisul si pentru Nathalie Sarraute: „Cand scriu nu ma gandesc la nimic din afara. Nu exista atunci pentru mine decat textul“.
Dar printre scriitori nu sunt deloc putini cei pragmatici aceia lucrativi. Jean Giraudoux recunostea ca scrie „pentru a fi bogat si luat in seama“. In seama a fost luat; nu stiu daca s-a si imbogatit, fiindca nu am citit nici o biografie a lui. Paul Morand avea aceeasi motivatie: „Scriu pentru a fi bogat si stimat“. Mai putin pretentios este Saint-John Perse al carui raspuns este: „pentru a trai mai bine“. Jules Renard scria „pentru a fi iubit“, iar Byron „pentru a place femeilor“. Soupault vede in scris un prilej de amuzament. Paul Valéry marturisea ca scrie „ din slabiciune“, pe cand Joseph Roth „pentru ca primavara sa revina“.
in ce ma priveste, ma impresioneaza mai mult confesiunea lui Bernanos: „Scriu pentru a ma justifica in ochii copilului care am fost“. Dar si mai mult, la intrebarea: „de ce scrieti?“, mi-a placut raspunsul lui Cendrars: „Pentru ca“.
Dupa pentru ca am putea spune orice sau nimic...