O pseudo-etica a interviului
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura controversei » dosar
Autor: Lidia Vianu
Un interviu este – sau ar trebui sa fie – empatie, identificare cu persoana, in cazul de fata cu autorul intervievat. Nu e bine sa ne folosim de numele celui intervievat pentru a ne face propriul nume remarcat in paginile unei reviste. Nu e sanatos ca redactorii sefi sa-si aleaga textele dupa criteriul popularitatii celui intervievat. Ar trebui sa primeze continutul interviului. Dar stim cu totii ca un interviu cu omul de rand nici n-ar fi citit. Intervine aici cenzura economica, pe care o resimtim in 2007 in Romania la fel de puternic precum resimteam cenzura politica sub comunism.
Odata ce am ales autorul, si autorul a acceptat (lucru care ne spune fie ca autorul e un om amabil, fie ca nu este inca asaltat de presa, deci nu e foarte cunoscut, drept pentru care s-ar putea ca interviul sa nu ne fie niciodata publicat), vine partea grea. Nu putem intervieva un necunoscut. Adica putem, dar cu intrebari ieftine, de duzina sau de scandal. M-as referi in special la literatura, fiindca acolo am eu experienta cat de cat. Prima preocupare – chiar inainte de a solicita un interviu – trebuie neaparat sa fie: Ce am citit de acest autor? ii cunosc toata opera? Stiu cum a inceput, cum a evoluat, de la ce a pornit si cum scrie el acum?
N-as fi indraznit sa ma apropii de David Lodge, Peter Ackroyd, Julian Barnes fara sa-i fi citit din scoarta in scoarta. E drept ca cineva care ia interivuri zilnic are o problema majora de procedura cu metoda mea. Interviurile literare cer luni, ani de pregatire. Odata ce le-ai pregatit, nu poti decat sa speri ca va exista o comunicare, ca autorul isi va face si el datoria de intervievat si se va osteni sa perceapa viziunea ta asa cum reiese ea din intrebari.
Am avut experiente de toate felurile. Julian Barnes a fost in acelasi timp sclipitor si prevenitor. Alasdair Gray a avut chiar o anume recunostinta pentru efortul universitarului. John Folwes a ales din start sa raspunda la intrebarile superficiale si a refuzat categoric orice discutie despre metoda narativa, soarta literaturii etc. Am interogat si poeti care mi-au dat lectii pe tot parcursul unor raspunsuri de pagini intregi. Un singur lucru pot afirma cu certitudine: cu cat e autorul mai dornic de recunoastere – si mai lipsit de ea – cu atat tafna lui va fi mai neplacuta. Autorii multumiti cu ei insisi sunt subiectii ideali, cand ii prinzi.
Doua mari surprize am avut in ultimii cinci-sase ani: Peter Ackroyd si David Lodge.
Primul interviu al meu cu Ackroyd a obtinut doar raspunsuri monosilabice. A doua oara am organizat o videoconferinta cu el la Consiliul Britanic, unde l-au intrebat studentii mei. Intrebari de toate felurile; naive, sofisticate, paguboase, cu haz si cu pofta de cultura. A vorbit doua ore cu ei si a iesit un interviu de n-au ajuns doua pagini intregi din „Romania Literara“. „The European English Messenger“ il publica si acum in serial. A fost primul interivu tandru al lui Peter Ackroyd, in care as zice ca a descarcat tot ce are pe suflet. Studentii au fost cheia lui...
La Lodge, pe de alta parte, am inceput cu o reusita, un interviu deschis si generos. Am incercat sa mai fac unul, in care sa-l determin sa spuna direct ca limbajul critic trebuie sa fie clar si creator (spre deosebire de ce se intampla in critica literara in acest moment) – fiindca el chiar asa scrie, Lodge fiind, as zice, printre putinii critici echilibrati, in acest moment. Cand a vazut intrebarile (impanate cu citate din el, deci nu putea da inapoi, nu putea sa spuna ca nu e de acord), s-a burzuluit si n-a mai raspuns. Nu-i venea sa se puna rau cu critica sofisticata en autant de mots, pe sleau, ca sa zic asa...
Este jurnalismul o categorie deprofesionalizata?
Jurnalismul nu poate fi acuzat de deprofesionalizare. Admir energia tinerilor si cheful lor de a fi peste tot. Ce le trebuie lor ca sa fie perfecti este profesionalizarea. Flerul te face sa intrebi ce trebuie si sa obtii raspunsuri revelatoare. Cultura si intuitia se completeaza bine reciproc. As zice ca jurnalistul de azi nu e inca 100% profesionist, nu e inca un aristocrat al presei. Avem 17 ani de practica, din 1990 – si nu toti folositi cum trebuie. Orientarea in cultura nu vine numai din cunostinte, din cultura propriu-zisa a celui care intreaba, ci, poate, dintr-o eleganta a gandirii, pe care fie o inveti de la maestri, fie ai generozitatea innascuta s-o intuiesti, fie te pui cu burta pe carte si ti-o agonisesti singur, ca nu e deloc imposibil.
Care sunt intrebarile cel mai des folosite, atunci cand o mare personalitate culturala (scriitor, regizor, politolog etc.) viziteaza Romania? Care e locul geometric al cliseelor din care sunt compuse intrebarile?
Cliseele sunt dovada lipsei de imaginatie. Daca un jurnalist ar fi obligat sa parcurga o lista de lecturi – din orice domeniu – inainte sa i se puna rubrica in brate, ar fi castigat si cel care raspunde si, mai ales, cei care citesc interviul. Conversatia cu un om citit nu se poate face decat daca ai idei, si ideile vin din asimilarea ideilor altora, confruntarea cu alte inteligente, ceea ce duce, in final, la descoperirea de sine.
Mai rau decat cliseele e orgoliul ziaristului, care crede ca poate intreba orice. Poate, dar plateste pretul propriilor gafe. Am citit multe interviuri in care am apreciat mai mult finetea intrebarii decat reactia persoanei intrebate. Am citit (pe sfert, pe jumatate) si intrebari schimonosite, de prost gust, inculte, insensibile, puse unor mari intelectuali. Mi-a venit sa plang, la propriu. Mult mai usor se face de ras jurnalistul decat subiectul lui. Ar trebui scris pe toate usile de intrare in redactii, „Jurnalisti, cultivati-va“.
Ce inseamna o intrebare buna? Cum arata o intrebare proasta?
intrebarea e buna atunci cand nici cel care raspunde, nici cel care citeste interviul nu se simt agresati. Poate e vorba de un tact intelectual aici. Stii ce vrei sa intrebi, ai subiectul in fata, te simti tare pe pozitie si ataci. Daca primesti un raspuns monosilabic, ar trebui sa-ti dai seama ca ai luat-o pe un drum rau. Perosnalitatea intervievata are un orgoliu. Nu-l poti calca in picioare de dragul propriei tale mandrii de a te arata destept.
Tactul trebuie sa te faca generos. Pune intrebari comode. Nu face altora ce n-ai vrea sa tie se faca tie. E nevoie de armonie intr-un interviu. Poti fi belicos ori indiscret cand esti stapan pe foaia de hartie si scrii doar ce crezi tu. Englezii spun, When in Rome, do as the Romans do: fa un pact de neagresiune cu autorul. Fii civilizat si exista o sansa ca el sa fie de acord sa valideze teza interviului tau – fiindca e de la sine inteles ca orice jurnalist bun are a hidden agenda (o intentie deliberata si ascunsa) cand se porneste la intrebat.
O intrebare stas, neinspirata, poate primi un raspuns bun? Publicul e atent, in ultima instanta, la formularea intrebarilor sau la consistenta raspunsurilor?
O intrebare proasta are mai multe sanse sa primeasca un raspuns bun decat o intrebare ingamfata. Cand cel intervievat e pus in situatia de a ocroti o naivitate, s-ar putea sa reactioneze mai bine decat daca e incoltit cu inteligenta. As numi aceasta Sindromul Lasati copiii sa vina la mine. Raspunsul va fi neasteptat, dar nu consistent. Un raspuns consistent vine dupa o intrebare pe masura. Se intampla des ca raspunsurile sa ignore intrebarea, dar se creeaza o atmosfera intelectuala de buna calitate a interviului, in care alte raspunsuri compenseaza o intrebare ratata. Un interviu care nu atinge comuniunea intelectuala – din moment ce comunicam prin cuvinte, suntem in primul rand minti in actiune cand e vorba de interviu – n-ar trebui publicat. El contravine legii nescrise a interviurilor.
Vi s-a intamplat vreodata sa realizati un interviu pe fuga, cu intrebari „din top“? Ati simtit o jena/reticenta din partea interlocutorului?
Am pus de cateva ori intrebari tip, comune mai multor scriitori. Mare greseala. Scriitorul e cea mai vanitoasa fiinta din lume. Se simte singurul stapan pe cuvintele lui. Curtoazia si pretuirea sunt etapele pregatitoare indispensabile. Daca ma gandesc bine, ar trebui cineva sa scrie o „Etica a Interviului“!