Interviuri si jurnalisti
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura controversei » dosar
Autor: Catalin Sturza vs. Mihai Iovanel
Fiecare balmajeala e predispusa, sub privirile fascinate si inspaimantate, sa devina aforism: ati auzit ce-a spus maestrul?
Catalin Sturza: Pe scurt: m-am saturat de „Pentru cine faceti filme/scrieti carti?“, „Ce parere aveti despre evolutia dumneavoastra?“ sau „Cu ce ganduri veniti in Romania?“. Daca as fi un scriitor onest, cu simtul umorului si cu cateva joint-uri de marijuana la bord, as raspunde: „Nu m-am gandit niciodata“; „Sunt un nemernic norocos“ si „N-am auzit niciodata de Romania voastra, insa nu aveam cum sa refuz asa un onorariu“.
Altfel, voi vorbi peste tot despre „continental breakfast“ si despre coltunasii rusesti, ca metafore ale creatiei artistice fara/cu amprenta personala, asa cum a facut, de exemplu, Nichita Mihalkov, in recenta sa vizita in Romania. Am citit chestia asta in nu stiu cate locuri, si dupa, si inainte de a o auzi cu urechile mele, la „Scala“. Si nu-l condamn: intr-un turneu, orice scriitor, regizor, actor sau artist de orice fel devine un swami si un performer. Fanii vor sa-i soarba intelepciunea, sa-l atinga, sa-i smulga autograful, pe care il vor expune, apoi, in vitrina, ca pe moaste. Fiecare balmajeala e predispusa, sub privirile fascinate si inspaimantate, sa devina aforism: ati auzit ce-a spus maestrul?
Iar jurnalistii sunt acolo, ca sa soarba si sa propage intelepciunea diverselor VIP-uri culturale, care imbraca, de voie, de nevoie, haina de guru spre masele de cititori. Care cititori se zgarie pe ochi pentru ca n-au ajuns la aeroport, la hotel sau in sala unde are loc lansarea de carte/conferinta de presa/vizionarea de film. Sau care nu se zgarie pe ochi, dar carora le-ar fi placut tare mult sa caste gura. Sau care sunt, pur si simplu, curiosi: Coelho? Parca am auzit de un Coelho...
Sambata, duminica, la miezul noptii, jurnalistii n-au cum sa rateze evenimentul. Isi dau coate, se imping, se pun bine cu P.R.-ii: „Ce poseta frumoasa ai! Si tunsura asta iti vine asa de bine!“; „M-ai pus pe mine in capul listei?“; „Cum 10 minute?! Mi-ai promis cel putin juma’ de ora! Ce crezi ca o sa apuc sa-l intreb in 10 minute?... O sa fie deja stors!“; „Macar engleza vorbeste?“. Intre un scandal la Minister, niste premii la Uniune si o lansare cu staif intr-un club chic(k), jurnalistii trebuie sa fie acolo. Si, la sfarsit, triumf: „Cu ce ganduri veniti in Romania, domnule Mihalkov?“. Chiar asa, domnule Mihalkov, v-ati gandit la ceva cand ati venit in Romania? Oare ce v-a trecut prin mintea dvs. de regizor playboy, mustacios si castigator de Oscar in USA?
Mihai Iovanel: Primul si cel mai simplu lucru pe care pot sa il fac e sa te iau de dupa gat si sa injuram amandoi la idiotii care pun intrebari d-astea. Poate ca o sa o si fac.
Dar mai inainte as vrea sa intorc un pic chestiunea: crezi ca cititorii sunt interesati de alte intrebari decat cele pe care le-ai enumerat mai sus?
Ct. S. Cu siguranta ca vor observa cliseul. Si ca ii va irita. Desigur, pana la urma toata lumea vrea sa afle aceleasi lucruri: ce cauta ditamai personalitatea in Romania – cu diverse nuante: la capatul lumii civilizate, in Romania; sau in Romania, cu capitala sa, Budapesta; sau in Romania, unde venirea lui Michael Jackson, prin anii '90, a fost un eveniment mai prizat decat alegerile prezidentiale? Desigur, ne intereseaza, apoi, sa aflam cum ne percep strainii: au auzit de artistii nostri, au o parere buna, proasta sau neutra despre noi, stiu, pana la urma, ceva despre existenta noastra? Vorbesc, deocamdata, despre VIP-urile primite cu fanfara si covor rosu, din seria Mihalkov, Llosa and comp.
insa, pe langa curiozitati comune, cititorii au, probabil, si un sistem nervos la fel de comun. Care li se supraincarca atunci cand vad, a suta si mia oara, aceeasi schema de atac. Si acelasi lucru e valabil si pentru intervievat – VIP sau nu. Prin urmare, sigur, sunt anumite lucruri pe care va trebui sa le treci la sumar. Insa conteaza cum formulezi chestiunea, unde o plasezi si, eventual, cum o camuflezi pentru a nu-ti banaliza, din start, interviul. In momentul cand vor recunoaste schema, atat cititorul, cat si interlocutorul vor trece pe pilot automat. Dupa enervare, primul va da curs unui cascat; al doilea e posibil sa dea curs, cel putin mintal, unui gest de recunostina. Va parcurge sotronul intrebarilor cu ochii inchisi, cu mintea relaxata: o suta de „continental breakfast“-uri, o suta de coltunasi rusesti.
Nu teoretizez acum interviul ideal: de fapt, am simtit-o, de (prea) multe ori, pe pielea mea: aici e sotronul, invitatul sau intervievatul sau ce-o fi fost va calca acolo, in trei pasi jocul se va termina.
M. I: Deci, daca inteleg bine, (i) nu ai o problema cu aceste intrebari tampite & generale, dar (ii) te deranjeaza modul nesubtil in care sunt formulate; si (iii), la urma urmei, nici inaltii oaspeti nu sunt mai breji?
Ct. S. O iau in ordine inversa, cu ilustrii oaspeti. Unii se simt in pielea de guru/performer mai bine, altii mai prost. Unii – in special francezii – chiar incearca sa lase la o parte poza respectabilitatii, pentru o alta, a franchetei, si raspund chiar asa: „sunt un idiot norocos, am ajuns aici, pur si simplu, pentru ca am avut mai multa bafta ca altii“. Unii sunt vorbareti, altii taciturni, unii sunt, de-a dreptul, inoportuni si grosolani. Si aici as avea multe de povestit. La sfarsit, ii cosmetizezi si, din curtoazie sau necesitate, ii faci sa para coerenti si simpatici.
Revenind, problema o am cu intrebarile tampite si cliseizate, nu cu cele generale. Daca te intreb: „esti un cititor de literatura S.F.?“, si apoi trec la scriitorii pe care ii frecventezi, atunci asta e o intrebare generala O.K. Daca, insa, tu esti critic literar iar eu te intreb: „iti place sa citesti?“, atunci ar putea fi o intrebare irelevanta/inepta. Iar daca imi trece prin cap si apoi imi iese prin gura: „care e diferenta dintre S.F. si literatura S.F.?“ (am auzit perle de genul acesta pe TVR Cultural), atunci asta e o intrebare tampita.
M. I.: Acu’, si intervievatii sunt fraieri. Daca m-ar intreba unu' ceva de felul asta penalisim, i-as rade in nas – ca doar n-avem contract de respect reciproc. Daca tot ai zis de TVR Cultural, ce se intampla cu interviurile de la Stirile postului ma transforma intr-un neprivitor activ. E asa... o stanjeneala reciproca, in care nu se spune nimic.
Ct. S.: Totusi, TVR Cultural nu e polul umorului involuntar. Cel putin, nu in materie de interviuri culturale. Si nu vorbesc despre posturile de nisa, care oglindesc vidul cosmic, pentru ca, in orice asociere cu ele, cuvantul „cultural“ nu are ce sa caute (si nici „jurnalism“, „interviu“ sau „limbaj articulat“). Mai exista si posturile de radio, si unele emisiuni absolut incredibile. In care se vorbeste non-stop despre „adevar“, „frumos“ si „bine“. Ce parere aveti, domnule invitat, despre frumosul in viata? Dar in arta?...
inapoi la intervievati. Uite, un exemplu de politete si comportament elegant. Interlocutorul: un poet si dramaturg optzecist, stabilit in Franta, jurnalist, si el, sub umbrela unui post important. In agenda are o jumatate de ora pusa, din timp, deoparte, special pentru convorbirea noastra. Intalnirea e programata pe la mijlocul unei zile pline, cu multe interviuri. Bineinteles, jurnalista de dinaintea mea (de la o televiziune, cum altfel – situatie complicata, tehnologie multa, instalare si dezinstalare laborioasa) intarzie, pierd cateva minute bune; in sfarsit, imi desfasor intrebarile, pe masura ce discutia inainteaza, improvizez, incerc sa ies din sotronul zilei si al subiectelor la zi. Dupa nici zece minute, pe masa apare un reportofon nou, si, pe propriul meu reportofon, o intrebare din cu totul alta piesa de teatru. O jurnalista intre doua varste, de la „Radio Romania“, se suprapune, tam-nisam, peste interlocutor si peste interviul meu. Poetul da din umeri: „Luati, pur si simplu, ceea ce-i raspund si doamnei“. Repet: poetul e si jurnalist. Si nu de ieri, de azi. Si nu in Romania, ci in Franta. „Nu, multumesc“, raspund; „daca nu ne incheiem discutia, ce-am inregistrat pana acum nu are nici un sens“. Pana la urma, ne incheiem discutia, dupa ce colega binevoitoare de la R.R. Isi manifesta bunavointa de a simplifica decorul. Lansarea de carte de dupa, fixata, si ea, in agenda, incepe cu intarziere
Povestea, in sine, e, in acelasi timp, semnificativa si derizorie. Spusa aici, poate sa para, poate, chiar mai relevanta, dintr-un anumit punct de vedere, decat interviul, publicat, acum ceva vreme, in „Cultura“. Atasata interviului, ea ar fi fost un apendice inutil: interlocutorul era, altfel, fermecator. Si ar fi trecut drept o impolitete, din partea mea. Daca citesti textul de atunci, n-ai cum sa te prinzi, oricum, din cate petice e facut; e un material corect, indelung prelucrat, care a servit unui context dat.
M. I.: Cred ca fabula se dispenseaza de morala.
Oricum, mediul pe care il asigura un cotidian unui interviu este de asemenea natura incat sa provoace (nu favorizeze; provoace) aceasta superficialitate-din-capul-locului.
Cum se citeste un ziar? Prin rasfoire. De fapt, singurele chestii care se citesc cu adevarat sunt titlurile – bine, si editorialele, dar in primul rand titlurile. Un ziar bun e un ziar care are un sumar bun. Pe cale de consecinta, interviurile nu conteaza ca substanta a spuselor intervievatului, ci ca simpla intrare. Adica, nu conteaza ce spune Llosa, conteaza doar ca ziarul a reusit sa-l introduca in sumar pe Llosa. Nu conteaza cum se comporta Llosa in dispozitivul interviului, conteaza doar faptul de a avea un interviu cu Llosa, faptul de a-l avea pe Llosa in dispozitiv.
Cam asta se intampla si cu interviurile de la tv.
Ct. S. Pai atunci ar trebui sa lasam balta ideea de interviu, de jurnalism, de intrebari de orice fel: arta pozelor de o pagina, cu caseta explicativa de doua randuri, pare mai lucrativa. „Mario Vargas Llosa a sosit la aeroport imbracat cu tenisi sport“. De ce sa pretindem ca ne manifestam in interiorul unui gen (interviul cu valoare de document, si chiar cu valoare estetica, pe orbita literaturii), ca discutam despre film sau despre poezie, cand de fapt nu vorbim decat despre autografe si brand ?
M. I.: Pai chiar despre asta e vorba.
Ct. S.: insa, totusi, sa presupunem ca interviul va aparea intr-o revista rasfoita de oameni care chiar apreciaza si parcurg textul, dupa ce scaneaza fotografiile de jumatate de pagina. Si care cauta si altceva decat detalii mondene: ce sarmale mananca artistul? ii place mamaliguta cu smantana? Dincolo de acest punct, interviul presupune documentare si personalizare. Adica intrebari gandite special pentru interlocutorul X. Adica teme pentru acasa. Care teme se fac la biblioteca, sau pe Google, sau – preferabil – in ambele parti. Google-ul nu trebuie evitat – informatiile adunate de pe diverse site -uri sunt foarte utile pentru imaginea de ansamblu, pentru cartografierea din avion. Facutul temelor poate lua cateva minute, sau cateva zeci de ani (urmaresti in timp un autor, nu neaparat in ideea ca, vreodata, se va intampla sa dai nas in nas cu el). Dupa Google si biblioteca, urmeaza impactul cu nasul invitatului – tamponul PR-ului il trec in paranteza, sub diverse etichete: intarziere plicticoasa, sprijin nepretuit, birocratie pompoasa, tampenie crasa, uz gratuit de forta.
Abordarea poate fi de doua tipuri: empatica, impaciuitoare, de valorizare sau iritanta, combativa, gen interogatoriu. Cand nu e rost de ceva scandaluri cu USR, MCC sau Paul Goma, interviurile culturale au, in general, functia de reflector de scena. Sub spotul lui, invitatul trebuie sa apara intr-o lumina buna, sa pretinda ca isi scotoceste memoria, sa povesteasca, relaxat si sa pozeze, cu cat fard doreste. Il chemam sa se desfasoare, ca performer si nu sa il punem la zid.
Sau, din cand in cand, o mica rafala de intrebari sacaitoare nu strica? Ce spui: reflector de scena sau reflector de interogatoriu?
M. I.: Nici-nici. Desi, daca si numai daca tertium non datur, aleg interogatoriul – din singurul motiv ca e mai entertaining.
Prefer interviului, dialogul. Conversatia intre parteneri egali sau aproximativ egali – conversatia intre insi care impart aceleasi competente.
iti aduc aminte de interviurile formidabile facute de Felix Aderca in interbelic. Sau de „Lumea de maine“, capodopera lui Biberi.
Dupa, clasice sunt interviurile facute de Dorin Tudoran (Editura Albatros le-a reluat acum cativa ani) sau de Adrian Paunescu (nu rade: chiar sunt tari, si nu doar pentru vremea aia).
Pe Monciu Sudinski nu-l trec aici, ca e alta mancare de peste.
Altfel, ca am amintit de interbelic – perioada in care interviul a decolat la noi ca gen publicistic/ literar – maniera era destul de lesinata. Adica in deschidere aveai niste poliloghii poetice (care descriu cu lux de amanunte cum intervievatorul ajunge emotionat la locuinta intervievatului, cum arata locuinta respectiva, cum isi face intervievatorul incalzirea etc.); dupa, urma conversatia propriu-zisa, ghidata dupa o harta cam universala si reconstituita cam dupa ureche – pur si simplu bate la ochi ca intervievatii vorbesc la fel ca intervievatorii!; sfarsitul este simetric cu inceputul, reluand melodia, doar ca in sens invers (intervievatorul paraseste domiciliul intervievatului, de regula pe inserate; primul se lanseaza intr-o poza poetica privind umbrele serii care cad pe locuinta din care iese, plus ceva tristeti si melancolii datorate sfarsitului caldei/ placutei convorbiri). Deci, cu cateva exceptii, nici atunci lucrurile nu stateau excesiv de minunat.
Ct. S. Da, acum, daca stau sa ma gandesc la cronicile literare din interbelic (la cele ale lui Eugen Ionescu, de pilda), lucrurile arata cam la fel: aceleasi detalii de atmosfera, plus portretul personajului, pornind de la nodul de la cravata si pana la gesturi, postura si miscarea buzelor. Acum, o asemenea abordare pare desueta – desi se mai gasesc si astazi gazeze si cronicari care sa isi cadoriseasca prietenii cu texte de acest fel, invariabil elogioase.
Pur si simplu, abordarea gen proza de atmosfera a devenit, astazi, desueta. La mijloc e, poate, si progresul tehnic – poti sa reproduci un text cu exactitate, fara sa te straduiesti sa-l recompui, din memorie. Si, mai ales, nevoia de exactitate – interviul e tot mai putin portret si satelit al literaturii, si tot mai mult document de uz imediat si sursa de informatii. Formula dialogata e, nici mai mult, nici mai putin, lingurita de zahar care stimuleaza si usureaza lectura – altfel, toate afirmatiile ar fi trecute la persoana a treia si restranse in doua-trei fraze. Personalitate de artist la pilula, intr-un sapou.
Si, din lipsa de spatiu, cel care pune intrebarile dispare, de multe ori – in special la televizor – in intregime din decor. In montaj ramane doar intervievatul, care vorbeste despre ceva. Nu se stie ce i-a starnit pasa confesiva; important este, insa, ca se desfasoara in fata camerei. Intrebarile – stupide sau nu – nici nu mai conteaza. Dialogul devine monolog.
Poate formula va fi adoptata si in presa scrisa. Nu semnezi, nu apari pe nicaieri – nu se vor gasi carcotasi care sa te acuze de amatorism. Elimini, dintr-un foc, si problema intrebarilor personalizate, si pe cea a jenei fata de banalitati. Drumul spre un jurnalism profesionist trece prin masa de montaj a redactiei...