Juan José Saer. Magia fauritorului de fictiuni
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
Fictiunea are mai mult de-a face cu mitul decat cu istoria.
(Juan José Saer)
Comparat nu o data cu Borges, pe temeiul ca ambii provin din spatiul cultural argentinian, si chiar considerat continuatorul marelui maestru al fictiunii, desemnat, alteori a reprezenta orientarea estetica diametral opusa fata de realismul magic care a marcat vreme de cateva decenii literatura sud-americana, Juan José Saer se dovedeste a fi, la o lectura atenta, mult mai mult decat un nume in stare sa certifice unul sau altul din numeroasele -isme ale ultimilor ani. Astfel, naratiunile sale – romane sau povestiri – se vor raporta mereu la istoria argentiniana, fie avand in vedere anii peronismului sau pe cei ai altor dictaturi militare ale epocii moderne, fie incercand sa readuca in actualitate trecutul mai indepartat: secolul al XIX-lea ori marea epoca a Conquistei spaniole din „Indiile“ recent descoperite. In acest fel, povestirile lui, mereu in stare a genera noi si noi istorii, vor tinde sa functioneze uneori, dupa cum unii critici n-au ezitat sa afirme, ca un adevarat roman „total si totalizator“. Pornind sau raportandu-se, nu o data, la simplele amintiri ale personajelor, determinate de un mecanism intrucatva asemanator celei al proustienei memorii involuntare, dar trecand totul prin complicatele labirinturi ale trecutului, intr-un mod de-a dreptul faulknerian, textele lui Juan José Saer se vor constitui, astfel, adesea, ca veritabila constructie livresca doar pentru a putea face, prin acest demers, si pasul ulterior, considerat de scriitor esential pentru o naratiune de valoare, si anume ancorarea explicita in mit si istorie. Tocmai de aceea, prozatorul nu va scrie niciodata o literatura de delectare, cartile sale fiind, toate, de la „En la zona“ (1960), „Unidad de lugar“ (1967) si pana la „Nadie nada nunca“ (1980), „Glosa“ (1985) sau „La ocasión“ (1986), adevarate aventuri spirituale si cautari, mai cu seama in vechiul sens, de questa, al acestui termen, situandu-se, astfel, in buna traditie a lui Macedonio Fernández si adresandu-se, asadar, prin teme sau personajele de prim plan, mai cu seama cognitiei decat emotiei.
O „antropologie speculativa“
in plus, fapt evident mai cu seama in romanul „Martorul (El entenado)“, aparut in 1983, unul din principiile de baza ale artei si esteticii lui Saer este negarea totala sau, daca nu, macar reducerea cat mai clara a elementului factologic – numit de scriitor „anecdotic“, rolul personajelor sale privilegiate fiind, in fond, acela de a observa si de a teoretiza. Caci trecutul insusi al acestor personaje este populat nu atat de intamplari – acestea fiind doar pretextul naratiunii –, ci de perceptii si, nu o data, chiar de amintirea unor amintiri... Ca izvor istoric, scriitorul porneste, in elaborarea cartii de fata, de la o cunoscuta relatare a expeditiei lui Juan Díaz de Solís in zona Río de la Plata, referitoare la tribul colastiné, ce popula, inainte de cucerirea spaniola, aceasta regiune. De aceea, personajul principal din „Martorul“ va alege sa scrie, la batranete, relatarea propriei sale experiente fundamentale de viata, si anume cei zece ani petrecuti printre membrii acestui trib antropofag, in calitate de Def-ghi, concept pe care va incerca, apoi, sa-l inteleaga de-a lungul tuturor anilor pe care ii va mai avea de trait. („Def-ghi li se spunea persoanelor absente sau adormite; def-ghi erau si anumite obiecte care se puneau in locul unei persoane absente. Tot def-ghi era oglindirea lucrurilor in apa, ceva care dura era def-ghi.“) Recuperat in extremis de o alta expeditie spaniola, el va ajunge inapoi in tara natala, unde, dupa ucenicia de sapte ani petrecuta alaturi de inteleptul parinte Quesada, va avea si o pasagera cariera de actor ambulant, pe care o va parasi tocmai pentru a-si scrie memoriile si a intelege semnificatiile profunde ale experientei sale indiene. Este clar ca Saer incearca sa-si faca personajul, deloc intamplator numit „martor“, sa ajunga pana la miezul realului si sa-l exprime cat mai complet. Iar in acest scop, el nici macar nu va relata propriile experiente de viata, ci cu precadere pe acelea ale indienilor, acestia fiind elementul cel mai pregnant de real al intregii sale existente. Ne aflam, ca cititori, pe teritoriul unei fictiuni de tip aparte, inteleasa ca adevarata „antropologie speculativa“, dupa cum Saer insusi se exprima in studiul sau „El concepto de ficción“ (1997), adica o veritabila teorie tinzand sa surprinda fiinta umana in ceea ce are aceasta caracteristic si sa redea, in egala masura, relatia complexa stabilita intre om si univers.
Ulise à l’envers
De aceea, naratiunea inainteaza nespectaculos printre ipoteze si supozitii dintre cele mai diverse, toate – marturii surprinse ca atare de ochiul atent al observatorului, ale fisurilor din campul perceptiei si demonstrand, prin urmare, fragilitatea oricarei tentative de cunoastere. Povestirea nu urmeaza ordinea cronologica de desfasurare a actiunilor, caci, dupa relatarea vietii sale la revenirea in Europa, martorul alege sa revina, in ultimele pagini, la anii petrecuti alaturi de indieni, considerand, implicit, ca propria sa fiinta nu-i altceva decat „o functie“ a carei aparitie a fost determinata de o atare experienta care, pe drept cuvant poate fi numita limita. Naratorul va ajunge, in cele din urma, sa-si reconstruiasca pana si identitatea prezenta raportandu-se permanent la alteritatea absoluta reprezentata de membrii tribului. Un soi de „identitate negativa“, daca e sa-i dam crezare autorului insusi, prin care personajul de fata are marele curaj, dar si capacitatea de a pune in discutie pana si „acel lucru pe care toti ceilalti se multumesc, cu o solemnitate obtuza, sa-l numeasca patrie“. Imaginea, in fond, nu face decat sa-l readuca in memorie pe Ulise, eternul calator in cautarea drumului ratacit catre insula sa mult iubita, Itaca. Numai ca Saer propune, in acest roman, un model ce functioneaza in sens invers celui reprezentat de eroul homeric. Viata sa ulterioara traiului alaturi de indieni are darul de a demonstra cum nu se poate mai convingator ca, pentru el, nu exista nici o Itaca in stare sa-l atraga, iar semnele euforice ale civilizatiei hispane din anii marii si stralucitoarei Conquiste nu sunt nici ele de natura a-l face sa creada in viabilitatea acestui vast – dar crud – proiect de cucerire. Vechiul model homeric functioneaza perfect, dar, de asta-data, pe dos: pentru martor e ca si cum o altfel de pestera a lui Polifem ar fi devenit locul unde viseaza mereu sa poata reveni, caci, dupa cum afirma el nu o data, „amintirile si visele sunt facute din acelasi material“. In fond, nimic altceva decat cunoscuta constatare a lui Roger Caillois, conform careia „memoria nu e intotdeauna in masura sa distinga cu certitudine amintirea de vis, si nici amintirea de realitate.“
Ma indoiesc, deci...
De aici si intrebarea pe care numerosi cititori si critici ai acestei carti si-au pus-o, si pe buna dreptate: oare nu cumva, martorul acesta continua sa viseze chiar si atunci cand spune ca-si aminteste? Si cum putem fi siguri ca atunci cand isi aminteste nu viseaza? Dincolo de deja mentionata apropiere de Borges si de celebra sa povestire „Ruinele circulare“, Juan José Saer se raporteaza, in fond, la Descartes, dar, la fel cum procedase si cu modelul homeric, prin opozitie. Caci, spre deosebire de Descartes, a se indoi presupune, pentru acest inedit narator, in primul rand a se indoi de propria existenta. Mai precis, simplul fapt de a scrie, de a asterne pe hartie povestea vietii sale si de a rememora aduce cu sine indoiala. Dar aceasta indoiala nu este nicidecum de natura a proba valabilitatea existentei celui care se indoieste, si cu atat mai putin existenta lumii inconjuratoare. Tocmai de aceea, personajul martor are rarul dar de a mina el insusi (si din interior, pe deasupra!) fundamentele prezentului sau, prin fiecare rand pe care il scrie. Poate mai cu seama prin acelea in care prezinta scenele de canibalism ce marcheaza inceputul sederii sale alaturi de tribul de indieni. Numai ca tehnicile narative ale acestui roman sunt mult mai complexe decat s-ar crede, scenele de acest gen fiind puse mereu in legatura cu un joc al copiilor tribului, joc ale carui reguli stricte il fac sa reprezinte, in fond, descompunerea si ulterioara recompunere a unui lant perpetuu. Semnificatiile devin, din acest punct, clare, caci moartea nu face altceva decat sa determine viata si, mai mult decat atat, sa-i asigure vigoarea si continuitatea. E invatatura suprema pe care martorul o va intelege abia dupa multi ani, precum si dovada necesitatii scenelor crude care marcheaza, o data pe an, viata tribului, un fel de exces permis doar in acele circumstante, avand scopuri foarte precise si bine definite. In fond, in conformitate cu conceptiile lor de viata, indienii se dedau la acte de canibalism tocmai pentru a-si dovedi umanitatea, alegandu-si victimele numai dintre cei considerati straini, dar salvand, in acelasi timp, pe unul dintre straini ca def-ghi, aducator de noroc si inedit protector al tribului, rol pe care il va juca martorul insusi. Desigur, Saer se raporteaza deopotriva la incercarile anterioare de prezentare a indienilor, mai cu seama la cele intreprinse de Leon Portillo sau Pierre Clastres, cel care a analizat gandirea triburilor guaraní. Iar „Martorul“ adopta, cumva, un punct de vedere asemanator cu cel formulat de Clastres, avand in vedere intelegerea sarbatorii ca mecanism privilegiat ce permite depasirea limitelor impuse de rationalitatea exterior-instrumentala. Sacrificiul ritual elibereaza – sau, cel putin, simuleaza a elibera – tocmai victima, fie ea umana sau nu, de caracterul sau utilitar. De aici si necesitatea existentei acestor def-ghi. Si tot de aici tendinta ultimului def-ghi al tribului respectiv, nimeni altcineva decat martorul narator din acest roman, de a se raporta la trecutul trait alaturi de indieni ca la o alta Arcadie.
Dupa parerea lui Juan José Saer, „aflata la incrucisarea drumurilor adevarului si minciunii, fictiunea se situeaza la marginea verificabilului, afirmatia si negatia ii sunt straine in mod egal, iar esenta ei are mai multe afinitati cu obiectul decat cu discursul teoretic.“ Din cauza acestui aspect si, deopotriva, a rezolvarii sale practice, precum si a pozitiei singulare a autorului, mereu prins intre imperativele unei cunoasteri obiective si intruziunile subiectivitatii, putem sa definim intr-un mod global fictiunea saeriana ca fiind situata, in mod fundamental, intre vis si memoria ancestrala a conditiei umane. In acest context, povestirea martorului din romanul omonim nu face altceva decat sa prefigureze aceasta noua viziune referitoare la ceea ce reprezinta constructia fictiunii: cufundare benevola in framantata si (doar) presupusa realitate obiectiva...