Comedia „analizei“
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
Cate nu s-au spus pe seama delicatului Emil Codrescu! Unii au vazut in el un simbol al barbatului ce-si incearca puterile, din dorinta de a se convinge ca inca mai este tanar (Al. Dobrescu) si de a dobandi certitudinea propriei virilitati. Altii il considera o victima inocenta a femeii, sau chiar un fricos speriat de viata. Ultima opinie pare sa fi avut mare succes, din moment ce si-a gasit atatia sustinatori indarjiti, de la Mihai Dragan (care jura ca Adela „nu l-a iubit pe Emil Codrescu decat spiritualiceste“) sau Ioan Holban (convins de acelasi lucru, dar mai echivoc cand vine vorba sa-si precizeze propriul punct de vedere), pana la Ion Vartic si Corina Ciocarlie.
Adela nu are, totusi, privirea Meduzei (desi... mai stii?), si nici doctorul nu este un sloi de gheata, o bucata nesimtitoare de piatra. Din contra, imaginatia i se aprinde si il tortureaza cumplit, dar numai in momentele cand are ragaz sa gandeasca, in singuratatea odaii, la masa de scris.
Sa fie oare Adela o femeie fatala si lipsita de inima, iar doctorul, un cobai pe care ea isi testeaza puterea de fascinatie? Putin probabil. Jocul erotic e acceptat de ambii parteneri si se sfarseste in momentul incalcarii pactului care facea posibila iluzia, cand raporturile dintre ei se dezambiguizeaza, fortand marturisirea. Emil Codrescu stabileste cu exactitate premisele curajoasei aventuri erotice: „in mine e placerea de a aspira feminitatea, candida inca, a sufletului ei, si curiozitatea ascutita a unei experiente de psihologie pe sufletul ei si mai cu seama pe al meu“. Relatia amoroasa se construieste, asadar, pe tiparul vanatorului vanat. Codrescu e un seducator harsit ce se lasa subjugat cu placere de frumusetea minunatei fapturi „cu umerii largi, cu bratele albe, cu talia rotunda“.
Doctorul (caruia Adela nu i se mai adreseaza decat ironic cu mai vechile apelative reverentioase: mon cher maitre sau maitre cheri ) accepta bucuros dominatia protector-materna a femeii „cu umeri largi“ (imagine predilecta) si traieste, intens, voluptatea servitutii voluntare. Constient de inutilitatea deghizamentului (pentru ca femeile „privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina“), el se complace totusi intr-o atitudine afisat placida, nu atat defensiva cat lipsita de fermitate, intr-o moliciune evaziva ce declanseaza reactiile provocatoare, de exasperata insolenta, ale sensibilei partenere. „Orice as face stiu ca nu te superi“, ii spune Adela la un moment dat, pentru a izbucni apoi, cu naduf: „Mata nu vrei niciodata ceea ce vrei!“.
in prezenta vechii sale prietene, Codrescu pare, e drept, incapabil de actiuni sau gesturi mai indraznete, spre indignarea temperamentalei femei (jurnalul vorbeste mereu despre paralizia vointei si a inteligentei). Adela nu are, totusi, privirea Meduzei (desi... mai stii?), si nici doctorul nu este un sloi de gheata, o bucata nesimtitoare de piatra. Din contra, imaginatia i se aprinde si il tortureaza cumplit, dar numai in momentele cand are ragaz sa gandeasca, in singuratatea odaii, la masa de scris. Se pare ca introspectia nu vizeaza, cum se intampla de obicei, elucidarea interioara. De aceea s-a si spus, cu dreptate, ca in „Adela“ analiza nu explica trairile personajului, ci le inventeaza: „Vointa mea e posibila numai pentru ca prezenta ei ma tine cu ea si imi paralizeaza imaginatia despre ea, care se aprinde in absenta ei“ .
intr-adevar, Codrescu se cunoaste prea bine pentru a mai nutri iluzia descoperirii unor lucruri surprinzatoare. Intelectual cu actiunea „paralizata de prea multa disociatie“ (Calinescu), el cerceteaza lumea inspaimantat de posibilitatea intrezaririi unor inadecvari neasteptate, in stare sa maculeze ideea. Paradoxal, daca Adela i-ar infirma previziunile, daca i-ar dovedi ca viata seamana uneori si cu cartile acelea superficiale, in care oamenii sunt fericiti si mor la adanci batraneti, doctorul s-ar simti de-a dreptul nenorocit!
De fapt, Codrescu nu crede in hazard. E un fatalist. Nu agreeaza schimbarea, noutatea („Mata esti foarte constant“, remarca Adela). Despre amor are convingeri greu de clintit. Si destul de intunecate. Nu admite posibilitatea fericirii conjugale si a durabilitatii sentimentelor. Dragostea la prima vedere i se pare o imensa stupiditate. In opinia sa, numai jubilatia efemera a carnii poate crea iluzia aceasta frivola. Chestiunile serioase nu admit intamplarea, arbitrariul. Ei bine, judecand astfel, doctorul reuseste rara performanta de a transforma ideea nefericirii obligatorii in sursa nesecata de placere erotica. Si estetica, deopotriva.
in „De l'amour“ Stendhal accentua latura estetica a erotismului (totusi, inaintea sa, Platon e cel care echivala iubirea cu aspiratia catre perfectiune si „nazuinta intru frumos“), afirmand ca „dragostea pentru frumos si iubirea isi daruiesc viata reciproc“. Romanul lui Ibraileanu justifica observatia, altfel nu foarte subtila. Mult mai interesante sunt insa alte lucruri din cartea celebrului teoretician al „cristalizarii“ amoroase. Cateva merita, credem, retinute. Sa le mentionam, in treacat.
Stendhal identifica patru feluri de dragoste (iubirea-pasiune, iubirea-gust, iubirea fizica si iubirea din vanitate), pornind de la intelegerea aparitiei si evolutiei sentimentului amoros ca proces de cristalizare. E vorba de „operatia spiritului care descopera din tot ce i se infatiseaza noi perfectiuni ale fiintei iubite“, pana cand obiectul real al pasiunii este substituit, treptat, cu o imagine absolut infidela, pura plasmuire a mintii. Teoria (varianta moderna, cu pretentii stiintifice, a mai vechiului mit despre Pygmalion si frumoasa Galateea) serveste de minune explicarii comportamentului narcisist al lui Emil Codrescu. Din perspectiva aceasta, iubirea nu e decat un mijloc de a vorbi mai frumos despre tine insuti. Persoana celuilalt nu conteaza.
Autorul „Manastirii din Parma“ tinea la distinctiile precise si voia sa gaseasca si in domeniul alunecos al afacerilor sentimentale reguli stricte. Dupa cele patru forme de amor (de ce numai patru?), prozatorul descopera noua tipuri de pudoare (nu le mai mentionam) si sapte (?) etape ale procesului de cristalizare, pana la triumful deplin al pasiunii. Aceste „trepte“ ale iubirii ar fi urmatoarele: 1. Admiratia; 2. Ce placere etc.; 3. Speranta; 4. Dragostea s-a nascut; 5. Prima cristalizare; 6. Apare indoiala; 7. A doua cristalizare. Dincolo de relativitatea inventarierii simptomelor, remarcam existenta a doua mari faze mai importante, a doua „cristalizari“ ce marcheaza trecerea de la indragostire la iubirea impartasita. Posibilitatea durabilitatii sentimentului se anunta tarziu, dupa parcurgerea preliminariilor tatonante, cand nu mai incerci, cum se spune, marea cu degetul: „ceea ce asigura durata dragostei e a doua cristalizare, in timpul careia iti dai seama clipa de clipa ca e vorba sau sa fii iubit sau sa mori“. N-ar strica sa ne vedem acum daca depaseste Emil Codrescu stadiul primei cristalizari, la care e limpede ca ajunge fara prea mare greutate.
Am vazut ca, dupa caznite tentative de eschiva, dupa afirmarea dorintei de a tine piept atractiei erotice, pe fondul unor intunecate amintiri, doctorul isi recunoaste destul de repede infrangerea si se lasa cu totul subjugat de iubirea pentru Adela. Unicizarea femeii, fetisismul si toate celelalte manifestari ale pasiunii sale se regasesc si in minutioasa descriere a scriitorului francez, dovedindu-si inca o data, daca mai era nevoie, tipicitatea. Iubirea lui Codrescu (amour gout, si nu oarba pasiune) nu mai atinge, insa, stadiul celei de a doua cristalizari. Ceea ce nu inseamna ca „Adela“ ar fi – cum s-a spus adesea, pripit – romanul unui amour manqué.
Teoriile lui Stendhal nu au convins, totusi, pe toata lumea, cu tot prestigiul postum al romancierului. Printre cartitori, de cea mai mare faima se bucura Ortega y Gasset. In foarte inteligentele si de acum clasicele „Studii despre iubire“, eseistul spaniol il acuza pe scriitorul francez de frivolitate, si asta pentru ca procesul cristalizarii ar pune in umbra cu totul, anuland chiar, obiectul asa-zisei „pasiuni“. Astfel, Stendhal ar pretui mai mult iubirea in sine (sau, cu alte cuvinte, amorul de dragul amorului, ce aduce mai degraba a slabiciune de inger si nu-i este necunoscuta nici lui Codrescu, nici moralistului din „Privind viata“, ambii punand-o, corect, pe seama tineretii) decat „obiectul“ ei. Cat despre persoana iubita, ea continua sa fie privita ca o faptura inconsistenta, pretext ideal pentru justificarea amorului propriu si a vanitatii. Din perspectiva aceasta, indragostirea nu mai e altceva decat „o stare de mizerie mentala in care viata constiintei noastre se ingusteaza, saraceste si paralizeaza“. Atunci, nu aveau dreptate anticii condamnand pasiunea ca pe o manie periculoasa, „stare patologica“ tradand „imperfectiunea sufletului“? De ce sa ne ferim sa recunoastem in romantica iesire din minti „o forma inferioara a iubirii“?
Nu ne ferim. Intr-adevar, dragostea nu e „nebunie“. De aceea nici nu infloreste deplin decat la maturitate, cand constiinta mortii impune optiunea erotica exclusiva, unicizarea femeii iubite. Dar faptul acesta nu exclude cristalizarea, orice ar spune adversarul autorului francez! Chiar daca iubirea e inteleasa ca traire superioara: „mai mult decat instinct, e o creatie, deloc primitiva, in om“. Da, iubirea e un lucru mare, raspandit tot atat de parcimonios printre oameni ca si prietenia. Nici Stendhal nu crede, insa, altfel. Marul discordiei il constituie observatiile privind calitatea „mobilului“ care declanseaza pasiunea. Pentru Ortega, „functia femeii e sa fie idealul concret al barbatului“, iar misiunea ei, „sa pretinda desavarsirea“. Nu cumva miracolul cristalizarii se datoreaza, de fapt, capacitatii de insinuare a femeii, obisnuita sa disimuleze si sa se invaluie in mister, spre uimirea admirativa a barbatului?
Nu indraznim, deocamdata, sa incercam un raspuns.