Aliante negre (II)
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura politica » carnet diplomatic
Autor: George Maior
Posibilitatea unei alaturari de forte antioccidentale, in contextul unei schimbari de paradigma a politicii internationale dupa 11 septembrie 2001 si evolutia razboiului global antiterorist, inclusiv in Orientul Mijlociu, este sustinuta puternic de Charles Krauthammer, unul dintre cei mai importanti intelectuali si analisti de politica externa. Krauthammer considera ca razboiul israeliano-arab cunoaste acum o profunda mutatie dinspre un conflict esentialmente nationalist, propulsat de conceptul panarabismului promovat de o personalitate precum fostul presedinte al Egiptului, Nasser, catre unul eminamente religios, care graviteaza in jurul conceptelor islamice radicale sustinute violent de Hizballah, Hamas si avand ca unul din centrii cei mai relevanti de iradiere
ideologica Teheranul.
Ca intotdeauna, ideologia simplifica la maximum realitatea, afectand strategia, si poate crea iluzia existentei imboldului subiectiv necesar justificarii angajarii intr-o lupta de durata.
Ultimul exponent important al panarabismului ar fi fost chiar Saddam Hussein, iar, odata cu inlaturarea sa, elementul religios al conflictului din Orientul Mijlociu a dobandit caracteristici structurale si valente universale. Iata de ce razboiul actual din Liban ar trebui sa fie privit, in opinia lui Krauthammer, ca un segment al razboiului global antiterorist care este practic un conflict fundamental intre Islamul radical si Occident. „Dupa o vacanta din istorie, in anii ‘90 - spune Krauthammer - lupta ideologica globala a secolului XX a fost reinceputa cu o schimbare doar de distributie. in locul religiilor de extractie occidentala, care au fost fascismul si comunismul, a aparut Islamul radical, copilul bastard al unei mari si reale religii. Condus de doi Vaticani rivali, unul in Teheran si altul in pesterile de la granita afgano- pakistaneza, el ridica pancarta unei religii militante care nu se va odihni pana - asa cum s-a angajat al Zawahiri - Islamul va recupera fiecare bucata de Waqf (teritoriu n.n.) din Spania pana in Irak“.
Daca viziunea lui Krauthammer pare oarecum simplificatoare, trebuie mentionat ca ipoteza unei confruntari globale pe acest teren subiectiv al legitimitatii derivand din componenta religioasa a fost mentionata cu ceva timp in urma si de un intelectual foarte cunoscut precum Francis Fukuyama, care, sub imperiul evenimentelor dramatice din 11 septembrie 2001, a vorbit despre ceea ce a numit „islamo-fascism“ si pericolele „islamo-fascismului“( Fukuyama a si teoretizat acest concept). Ce sa mai spunem de presedintele George Bush, care a folosit direct in practica politica conceptul „islamo-fascismului“ imediat dupa dejucarea complotului de la Londra, care ar fi trebuit sa reproduca in varianta britanica sau pe firul „axei“ Londra-Washington acel tragic 11 septembrie american. Iata cum evenimente aparent disparate legate de terorism sunt puse prin forta interpretarii in acelasi cadru referential prin apelul la un concept destul de putin precizat, destul de abstract precum islamo-fascismul. in traditia celei mai pure mosteniri wilsoniene, pentru George Bush jr. „razboiul global impotriva teorismului“ este unul al marilor principii universale care trebuie sa structureze ordinea internationala. in conceptia marcata de un anumit radicalism, dupa unii, a actualei administratii americane, „Islamo-fascismul“ este deja un adversar ireductibil al acestor principii, un pericol existential la adresa unui anumit mod de viata, a unei anumite reprezentari asupra lumii.
in momentul in care perspectivele intelectuale si practica politica incep sa identifice (prin voci extrem de puternice), in sens ideologic natura, si identitatea „inamicului“, este mult mai usor ca la nivelul strategiei sa poti aborda integrat modul de desfasurare a acestei lupte cu valente globale impotriva teorismului. Dar sunt si riscuri imense. Ca intotdeauna, ideologia simplifica la maximum realitatea, afectand strategia, si poate crea iluzia existentei imboldului subiectiv necesar justificarii angajarii intr-o lupta de durata. E mult mai usor astfel sa afirmi ca exista intr-adevar legaturi intre „nonstatele“ Hamas, Hizballah, Al Qaeda sau statele sponsori din spatele lor, ca un potential atac terorist la Londra are conexiuni directe cu aceste „aliante negre“ in formare, ca exista un fir care leaga evenimente precum 11 septembrie, agresiunile teroriste realizate sau dejucate din Europa, incercarea Iranului de a dezvolta un program nuclear sau razboiul recent din Liban.
E interesant cum incearca sa demonstreze existenta acestor relatii complexe Charles Krauthammer: „Hizballah alege momentul atacului impotriva Israelului pentru a sustine nevoile patronului iranian care este pe punctul de a fi subiectul sanctiunilor occidentului pentru ambitiile sale nucleare. La randul lor, aceste ambitii au scopul de a servi viziunea islamista mai larga a presedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad asupra unei confruntari decisive cu occidentul infidel, ca o ilustrare a revenirii celui de-al 12-lea Iman si Sfarsitul Zilelor. Dar lucrurile devin si mai complicate. Axa Iran-Hizballah-Hamas nu reprezinta singura «biserica» a islamismului. in joc intra Ayman al Zawahiri, numarul 2 din Al-Qaeda, dornic sa tina pasul cu gasca care este in mod scandalos condusa de Iranul persan si Shiit. in numele Al-Qaeda sunita si araba... Al Zawahiri lanseaza un apel pentru toti musulmanii sa se ridice impotriva Israelului. Cu un Iran care prin Hamas si Hizballah a acaparat lidershipul jihadului si al luptei impotriva evreilor, Al Qaeda nu a putut sa stea deoparte si sa permita eclipsarea suprematiei sale islamiste de catre mollahii din Teheran“.
in ciuda acestor argumente, perspectiva lui Krauthammer e foarte dificil de testat, dar spune multe despre dinamica acestor posibile aliante negre dintre state si nonstate, inclusiv pe terenul complicat al legitimitatilor interne si al luptei pentru suprematie in acesta „bucata“ greu de inteles inca a relatiilor internationale din secolul XXI. Totusi, o asemenea viziune radicala asupra semnificatiilor razboiului impotriva terorismului are multe puncte criticabile si vulnerabilitati, cea mai semnificativa fiind echivalarea sa cu o confruntare directa cu Islamul, una dintre cele mai importante religii universale. Istoria a aratat in repetate randuri, inclusiv in Europa medievala, cata violenta si distrugere poate aduce un razboi pe criterii religioase, ale carui obiective se plaseaza deliberat in sfera abstracta a legitimitatii si principiilor ireconciliabile.