Ignat, spuse Klein
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Klein a devenit un adevarat personaj in poezia romaneasca din ultimii ani. Caci, de cum l-au mirosit, criticii nostri l-au pus imediat sub urmarire. Si incercand sa-i stabileasca un act de identitate fictionala, au parcurs toate pistele de la realitate catre livresc si inapoi. In optiunea pentru una dintre cele doua solutii, s-a adus intotdeauna ca proba raportul dintre autor si personajul sau. Cu alte cuvinte, scrie pe buletinul lui Klein Mihai Ignat sau altceva?
O fictiune necesara
Daca il luam ca martor pe autorul insusi, el se va dezice cu toata gura de Klein: departe de a fi un alter ego privilegiat, intalnirile cu acesta au fost cu totul intamplatoare si superficiale. Faptul e exprimat limpede intr-o confesiune-program: „Am sapat dupa mine insumi, dar n-am gasit decat o masca pe care am numit-o Klein. Si stiu de ce am esuat: pentru ca sunt vanitos si pentru ca n-am fost in stare sa renunt la poezie. E cazul sa renunt la alter ego-ul Klein si la pretentia ca sunt poet“. Sa-l banuim pe autor ca-si falsifica putin marturia? Cert e ca, departe de a reprezenta ultimul dosar dintr-un caz clasat, noul volum „Klein spuse Klein“ redeschide discutia asupra identitatii unui personaj care, ca orice mascota adevarata, ameninta sa-si depaseasca in popularitate autorul. Majoritatea textelor sunt reluate din placheta publicata underground, in 2001, „Klein spuse“. Doar ca, de data aceasta, titlul volumului, precum si constructia lui, creeaza efectul unei distantari considerabile de Klein. (Si nu supralicitez atunci cand vorbesc de „constructia“ volumului, caci Ignat insusi afirma, intr-un interviu din 2003, ca ii place sa compuna nu poezii, ci carti de poezie.) „Klein spuse Klein“, sintagma din titlu, indica o dubla punere in abis a confesiunii personajului principal. „Klein spuse“, respectiv „spuse Klein“ – cele doua sintagme care deschid si inchid volumul, inramandu-l – fuzioneaza in titlu, printr-o ridicare la puterea „n“ a livrescului. Asadar, autorul isi ia toate masurile necesare spre a nu fi confundat cu Klein.
Nu e mai putin adevarat, insa, ca aceasta dispensa de Klein seamana foarte mult, in cazul poeziei lui Ignat, cu acele avertismente care specifica faptul ca orice asemanare cu realitatea e pur intamplatoare. Numai ca, asa cum probabil ati observat, avertismentul e necesar numai in cazul filmelor realiste, acolo unde riscul de confuzie intre realitate si fictiune e cel mai mare. Insistand asupra naturii fictionale a personajului sau, autorul nu face, in acest caz, decat sa-l autentifice. Livrescul la care apeleaza Mihai Ignat nu e decat un efect de bumerang al realului. Spirit autenticist, dar in acelasi timp cultivat, Ignat stie ca nu mai poate ateriza inocent in poezie, ca nu se poate „exprima“ decat devenind personaj. In acest context, il accepta pe acest Klein doar ca pe un rau necesar. O fictiune necesara. Caci, intocmai ca in filme, odata derulat avertismentul de la inceput, personajul isi recastiga libertatea de a deveni oricine – chiar si „Mihai Ignat“, daca vrea. Abia sub alibiul fictiunii pe care i-l confera autorul sau, Klein poate redeveni autentic si „realist“.
De altfel, la o privire de sus, acest Klein nu are stofa de personaj. Dimpotriva, el pare atat de sters si de nesemnificativ, incat te si intrebi cum de a devenit o figura notorie a poeziei romanesti actuale. Acel apodictic „Klein spuse“ nu e justificat de niciuna din confesiunile personajului central, care face o adevarata parada din ideea opusa, ca nu are nimic de spus. Stilistica marturisirilor lui e simpla si lipsita de emfaza: „Ceea ce scriu se naste cu incetinitorul./ N-am talent la mintit asa ca mint/ numai prin omisiune“. Daca n-ar fi perfect constient de pericolele unor asemenea instrumente, Mihai Ignat ar apela la truism si la tautologie ca la figurile stilistice cele mai adecvate imaginarului sau. Intr-un fragment precum „Pielea mea e lipsita de tatuaje./ La capatul fiecarui deget am cate o unghie“, truismul se transforma intr-o inscenare a propriei normalitati.
Legile lui Klein
intreaga originalitate a poemelor lui Ignat provine din descoperirea unei formule riguroase, dar in acelasi timp suficient de elastice. Lipsite de sentimentalism, dar si de umor sau ironie, poemele iau aspectul unei lungi insiruiri de do’s and dont’s ale lui Klein. Ce-i place si ce nu-i place personajului principal, ce a facut la cutare varsta sau ce n-ar face niciodata. Pare simplu, banal si schematic, insa poezia lui Ignat gaseste acele detalii care sa-l scoata pe Klein din anonimat: „Nu am nicio cravata de aproape un an stau/ la mine-n dulap doua cravate imprumutate/ pentru doua nunti/ s-ar putea sa prinda si o-nmormantare./ Vorbesc din ce in ce mai prost/ fac dezacorduri./ Asta-vara m-am cantarit aveam 69 de kg/ niciodata n-am avut atatea./ La saisprezece ani am fost las de frica unei/ batai am scos din buzunar o moneda/ si apoi a fost de parca as fi inghitit-o.“ Alteori, micile tabieturi ale lui Klein se transforma in liste asemanatoare celebrelor legi ale lui Murphy, alt personaj anonim, dar plin de personalitate. Notate sec si eliptic, in versuri scurte si ferme, parafate de acelasi Klein, astfel de confesiuni banale castiga o pregnanta aparte: „Nu fumez si n-am fumat niciodata/ n-am tras nici macar un fum./ Nu reusesc sa ma-mbat si/ nici nu simt nevoia./ Barbatii nu ma atrag./ dar frumoasele zilei/ ar putea veni la mine sa-mi zica/ imbraca-ma“.
O intreaga serie a notatiilor despre Klein ia aspectul unui calendar de uz personal. Ajuns la o varsta cri(s)tica, Klein incearca sa-si construiasca un mic bilant al vietii. Numai ca bilantul unui personaj ocolit de revelatii nu poate cuprinde decat o contabilizare destul de aleatorie a varstelor si a evenimentelor. O statistica. Marile revelatii ale subiectivitatii se transforma intr-o colectie de mici ciudatenii personale, care dau, insa, intregul element de surpriza al poemelor: „la nicio moarte n-am plans“, „de saptesprezece ani nu am mai privit/ o fereastra la care sa se vada/ o femeie dezbracandu-se“, „la opereta am fost o singura data la opera/ nici atat“. Statistician riguros al propriei vieti, cand e sa traga linie, Klein isi inventariaza fapte dintre cele mai neasteptate: „Respir de 11603 de zile./ De 1716 ori mi-am taiat unghiile“. In locul unei evaluari globale a calitatii vietii, confesiunea lui nu face decat sa compare, cu acelasi gest cu care copiii isi masurau mai demult inaltimea pe tocul usii, diferite evenimente decupate aproape aleatoriu: „La opt ani am fost tuns chilug./ La douazeci si patru mi-am lasat parul lung“. Culmea e ca, la capatul acestor notatii, Klein cel lipsit de interioritate devine, daca nu o fiinta foarte profunda, macar o figura in relief, cu toate straturile la vedere.
Ceea ce il scoate insa definitiv din banalitate pe personajul lui Mihai Ignat e sugestia unei istorii in negativ. Caci poemele enumera nu doar intamplarile lui Klein, ci si lucrurile pe care nu le-a infaptuit, acea serie de undeeds, care se transforma intr-o panza imensa de vise, in nostalgia unei vieti netraite – semn ca brand-ul Klein e extrem de cuprinzator: „Nu am vazut Turnul Eiffel nici Trump Tower/ nici templul celor 33333 de zei./ imi lipsesc lecturi elementare: Crima si pedeapsa/ Gazeta sporturilor instructiunile de folosire/ a prezervativului/ Nu pot sa pronunt cuvintele fut pizda pula/ acum cand le pun pe hartie/ cei sapte ani de acasa se razboiesc cu ceilalti douazeci si sase si cu/ Povestea povestilor“. Sau, in acelasi sens, frumoasele versuri: „Nu cunosc nicio forma de sinucidere./ Sunt incomplet“. La fel ca legile lui Murphy, listele lui Klein sunt deschise: odata ce a inteles perspectiva, oricine ar putea sa le completeze. Regulile sunt extensibile, Klein e un personaj autentic si viu (in sens de interactiv), jocul e deschis.
The big picture
in mod paradoxal, singurul care nu se supune pana la capat acestei formule e autorul insusi. Caci, in locul unor legi „kleiniene“ elementare precum inventarierea cat mai exacta, economia emfazei sau mica revelatie prin omisiune, cateva fragmente propun o expresivitate stridenta. Cand iese din cuvantul lui Klein, Mihai Ignat scrie astfel: „Sub genunchiul stang am un fermoar“ sau „vreau doar ritmuri/ diverse si o pereche de cizme din piele/ pentru lungul drum catre copilaria/ cu pungi sub ochi“. Unde nu vorbeste Klein, in stilul lui simplu, sententios, dar lipsit de semnul exclamarii, vorbeste, din pacate, o metaforizare destul de zgomotoasa: „voi fi recenzentul/ alunitelor ei“ sau „Din luna adolescentei mele a muscat/ o pereche de coapse“. Noroc doar ca astfel de alunecari stilistice nu sunt frecvente. Un alt lucru care i se poate reprosa lui Ignat e minima atentie asupra pieselor singulare din colectia dedicata lui Klein. Un prozator manqué, pe Mihai Ignat il favorizeaza constructiile cu bataie lunga, de lumi si de tipologii psihologice, nu undele imagistice scurte. Tocmai pentru ca scrie „carti de poezie“, nu poezii propriu-zise, majoritatea pieselor au un aspect eclectic si pot fi valorizate doar prin raportarea la intregul ciclu. Desi lui Ignat ii reuseste formula, the big picture, ma intreb daca o piesa precum aceasta ar putea avea vreo semnificatie in afara vocii (si poeticii) unificatoare a lui Klein: „Pot privi orice si oricat/ dar nu imediat dupa masa./ Testul suprem a fost Salô de Pasolini./ (Du-te si vezi.)/ Pasiunea mea sunt dulciurile./ Sunt ipocrit in situatii de criza sincer/ in preajma unui pahar de votca./ Sub pielea mea a crescut o foita/ de staniol care ma protejeaza impotriva/ artei inalte“. Sa fie acesta un semn ca acolo unde Klein nu e, nici poezie nu e?