Viata ca o carte
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Dintre criticii generatiei '60, Nicolae Manolescu a fost cel mai atasat de formula creatoare a criticii calinesciene, cu desenul ei impresionist. „Lecturi infidele“ (1966), primul volum ce-i apartine efectiv criticului, exprima in mod neechivoc aceasta filiatie. Numai ca structura lui Nicolae Manolescu – asa cum o intreaga activitate ulterioara o va dovedi – era cu totul alta. El are un acut sentiment al prezentului, care il face sa se implice in toate secventele unei istorii in plina derulare. Spre deosebire de G. Calinescu, care opereaza cu durata lunga si inscrie un autor intr-o tipologie inglobanta, facand din momentul literar contemporan o veriga a unui lant istoric, Nicolae Manolescu se adapteaza pe rand la „saizecismul“, „saptezecismul“, „optzecismul“ si „nouazecismul“ din perioada postbelica. Prin urmare, cronica literara saptamanala, iar nu incercarile de sinteza il exprima cel mai exact. Este un remarcabil critic de intampinare, de prima instanta, cu reflexe rapide si sigure, cu capacitatea de a discerne valorile si a le prezenta in lumina poeticii lor; un exceptional diagnostician. Reversul medaliei il constituie hedonismul, cu efectele lui secundare. Criticul seamana cu un don Juan care gliseaza, in timp, de la o pozitie la alta, si pentru care fiecare noua pasiune determina o racire a celor mai vechi.
Doua fragmente din autobiografia „Cititul si scrisul“ (2002) sunt ilustrative, unul oferind formula omului care (se) citeste, celalalt – cifrul criticului care scrie: „Eu sunt o fire pozitiva. La 13 ani, ca si la 63, gasesc acelasi reconfort moral in taria naufragiatilor de a nu se da batuti si de a lua lumea de la capat, fara vaicareli si disperari, cu energie si imaginatie. Apartin, se vede, mai degraba secolului XIX decat celui in care mi-am trait cea mai mare parte din viata. N-am nici o intelegere pentru neputinciosi, abulici, inadaptati“; „Acest pluralism hermeneutic a fost revelatia lecturilor mele din biografii Antichitatii. Ei mi-au sugerat multitudinea de sensuri din fictiunea literara. Si mi-au incurajat subiectivitatea lecturii. Am stiut, gratie lor, ca pot avea dreptate in ipoteza mea noua impotriva ipotezei general admise si ca nu exista cale directa de a-mi fi infirmata“.
Un mod de a fi si unul de a gandi se precizeaza in aceste fraze iesite dintr-o mare mobilitate a gandirii producatoare. Mai intai, omul: un spirit barbatesc si o fire pozitiva, burghez convertit la contemplatie estetica, ratand (cum cerea acelasi Calinescu), in copilarie si adolescenta, poezia, proza si teatrul, pentru a se specializa apoi in critica literara. Mostenind, dupa cat se pare, configuratia interioara a bunicii materne („omul cel mai lucid si mai ironic din neamul atat de sentimental al mamei“), plus una din trasaturile definitorii pentru tatal sau („am mostenit de la tata o buna-credinta absoluta, m-am lasat inselat de multe ori, fara ca asta sa ma faca banuitor“), Nicolae Manolescu se distanteaza, intr-adevar, de seria – aproape consacrata de literatura romana – a inadaptatilor si zdrobitilor de viata. Chiar si prin episoadele negre din existenta sa, prin drama arestarii si detentiei politice a parintilor, el trece cu inima stransa de durere, dar cu coloana morala dreapta, nelasandu-se, mai tarziu, dominat de resentiment si razbunare.
Cititul si scrisul: daca „adevarul adevarat este pur si simplu neinteresant“ (lectia pe care a invatat-o Nicolae Manolescu citindu-i pe Nepos si Plutarh), el nu-l va topi, precum „divinul critic“, intr-o magma arzatoare a subiectivitatii creatoare, facand din scriitori veritabile personaje si dintr-o succesiune de fapte culturale precare: o intreaga epoca literara. Stilul cronicarului „saizecist“ se leaga de substituirea inteligenta, surprinzatoare, a elementelor, de sesizarea unor contradictii si inventarea altora, de insertia rapida intr-un text, demontarea lui sub ochii cititorului si trecerea, la fel de usoara, spre un alt plan de discutie. Logic, hiperlogic, ii place sa se joace cu logica, s-o rasuceasca pana produce sofisme; dar acea componenta „realista“ e mai puternica si placheaza cuvintele pe concretul literar, nelasand imaginatia sa-si ia vreodata, cu adevarat, zborul.
Birocrat, functionar al cititului, cum declara ca a devenit in timp, Nicolae Manolescu si-a gasit o alta bucurie, un joc secund, mai pur in scrierea cronicilor literare saptamanale. La fiecare sapte zile, o noua posibilitate de a comenta o opera aducand-o, cumva, in terenul propriu si scaparand literalmente in analiza ei. Cu ochii mereu spre public, cu gestica si mimica bine puse la punct, cu intregul arsenal al unui avocat stralucit, care rezolva, live, cele mai diverse si mai complicate cazuri. Timp de treizeci si doi de ani!... Este aproape imposibil sa ramai indiferent la aceste spectacole succesive de inteligenta critica si cazuistica literara, la retorica atat de fina, incat n-o sesizezi decat dupa ce te-a prins in plasele ei. Dar ii e aproape la fel de greu criticului sa te convinga, sa te retina in loc printr-un anume proiect si sens al totalitatii. Printr-o Lectie fundamentala, cu majuscula: ceva mai mult, adica, decat o aditiune de episoade, aplicate critic sau cu meandrele cerute de cursul cate unui proces.
El insusi a ales aceasta cale (aceasta carte), a verosimilitatii mai importante decat adevarul propriu-zis, a contradictiilor mai interesante decat armoniile si simetriile, a evantaiului hermeneutic mai seducator decat centrarea pe miezul unei opere si extragerea lui, cu dificultate si modestie, din straturile care il ascund. Nici opera baroca, precum la G. Calinescu, nici repertoar onest-sobru, ca la P. Constantinescu, texistenta lui Nicolae Manolescu este o antologie de povestiri à l’anglaise: remarcabil conduse, ele, prin hatisul de intriga politista, spre finaluri scoase din jurisprudenta.