Intre science fiction si fantasy: „Fairia – o lume indepartata“
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura literara »
Autor: Catalin Sturza
Multi dintre recenzentii care au comentat romanul lui Radu Pavel Gheo, „Fairia – o lume indepartata“, aparut la Editura Polirom, in 2004, au considerat ca avem de-a face cu una dintre putinele opere fantasy din literatura romana. Unele aspecte, precum atmosfera si personajele de basm, au indicat un univers desprins din „Povestea fara sfarsit“, a lui Michael Ende sau din seria „Conan barbarul“, a lui Robert E. Howard. Alte detalii, tinand de cliseele clasice ale calatoriei spatiale si ale explorarii unor lumi noi, au facut cititorii sa considere cartea drept un banal exercitiu S.F. De fapt, „Fairia“ nu se incadreaza cu strictete in cele doua genuri conventionale, pe care le imbina si le depaseste printr-un ingredient asociat, poate prea des, cu postmodernismul: ironia.
Numele colectiei Ego, proza, dedicata in special scriitorilor tineri, multi dintre ei aflati la debut, ar putea induce in eroare un cititor care s-ar astepta sa gaseasca intre copertele „Fairiei“ o fictiune autobiografica la persoana I.
Ma voi opri, in cele ce urmeaza, asupra romanului lui Radu Pavel Gheo si voi analiza elementele care il pozitioneaza intr-un gen de granita, intre science fiction si fantasy, pe care l-am putea numi, preluand un termen utilizat de unii cercetatori occidentali, science fantasy. Prezint, din capul locului, scuze pentru spolier; consider ca cei trei ani care s-au scurs de la aparitia cartii imi permit sa desfasor o analiza mai aplicata, fara teama de a strica placerea noilor cititori.
Context
Romanul a aparut in 2004, in cadrul proiectului Voteaza literatura tanara!, care a deschis seria Ego, proza a Editurii Polorom. Radu Pavel Gheo se afla atunci la al cincilea volum publicat, dupa o colectie de proza scurta fantastica si S.F. („Valea cerului senin“, Editura Athena, 1997), un studiu substantial, dedicat literaturii science fiction („Despre Science Fiction“, Editura Omnibooks, 2001), un eseu bazat pe o experienta personala in America („Adio, adio, patria mea, cu i din i, cu a din a“, Editura Polirom, Iasi, 2003) si un grupaj de articole de presa („Romanii e destepsi“, Editura Polirom, 2004).
Numele colectiei Ego, proza, dedicata in special scriitorilor tineri, multi dintre ei aflati la debut, ar putea induce in eroare un cititor care s-ar astepta sa gaseasca intre copertele „Fairiei“ o fictiune autobiografica la persoana I. In acest sens este inselatoare si asocierea, in momentul publicarii cartii, cu alti scriitori care mizeaza pe autofictiune, cum ar fi Ioana Baetica („Fisa de inregistrare“), Adrian Schiop („Pe bune/pe invers“) sau Cosmin Manolache („Ce fata cumplita am“). Dintre toate titlurile aparute, de fapt, in colectie, romanul lui Gheo era singurul care se desprindea de realitatea romaneasca a tranzitiei mizerabiliste si inventa o lume de sine statatoare, separata printr-o membrana impermeabila de fisa autobiografica a autorului.
Cartea se situeaza in prelungirea unor observatii ale lui Gheo, care afirma, in volumul „Despre Science Fiction“, ca „prozele scurte ale multor autori romani tineri, subiectele alese de ei, personajele, lumile imaginate si impuse lectorului sugereaza existenta (deocamdata, doar in stare embrionara) a unor universuri narative proprii, bine articulate, omogene, a unor spatii alternative stabile ale caror cadre ar putea sustine constructii de autoare de tipul romanului“. Entuziast, Radu Pavel Gheo anticipa o renastere a literaturii science fiction, dupa disparitia miscarii S.F., care i-ar fi propulsat pe virtualii autori intr-un circuit inchis: „Acum ne aflam, cred, la un popas. Respiram adanc, strangem chingile, recuperam, reevaluam si, dupa debusolarea si izbucnirea haotica – dar fermecatoare – de acum patru-cinci ani, urmeaza sa gasim un nou fagas. Pentru autorii tineri de azi, acesta ar putea fi inceputul unei varste de aur a literaturii. Nu vad o ocazie mai potrivita“.
Observatii sinoptice
intr-un fel, scriind „Fairia“, Radu Pavel Gheo da, el insusi, acest impuls valului de scriitori care se lasa asteptati, facand primul pas spre coagularea unei literaturi science fiction inteligente si informate, cu teme si formule aduse la zi, manuite cu un talent literar matur si exersat. Romanul se deschide printr-o incadrare S.F. destul de conventionala: intr-un viitor indepartat, un batran astronaut, pe nume Ronnie Peterschneit, ii povesteste unui android numit David Eugen experienta incredibila pe care o traise cu cinci decenii in urma, pe cand explora o planeta necunoscuta – TS 2. Androidul indeplineste, de fapt, o misiune a companiei ExSpa, pentru care batranul astronaut lucra atunci cand s-a prabusit pe TS 2, iar Ronnie este ultimul supravietuitor al echipajului de pe planeta. In timp ce fostul explorator, comandant al unei nave spatiale numite Skylark (Ciocarlia), isi insira amintirile, David Eugen inregistreaza, transmite spre baza si comenteaza povestea batranului.
Pentru cunoscatori, numele navei spatiale, Skylark, face trimitere la faimoasa serie a lui Edward Elmer Smith, inceputa in 1915 si continuata pana in anii ’60, care descrie aventurile echipajului unei nave spatiale numite, evident, Skylark. Astfel de referinte, mai mult sau mai putin camuflate, apar de-a lungul romanului la tot pasul. Serialul TV „Star Trek“, realizat de Gene Roddenberry, operele spatiale clasice, de tipul ciclurilor „Venus“, al lui Edgar Rice Burroughs sau „Razboiul stelelor“, cu tot cu filmele regizate de George Lucas, istoriile alegorice, gen „Calatoriile lui Guliver“, ale lui Swift, legendele regelui Arthur, basmele romanesti si romanele fantasy, gen „Ultimul unicorn“, al lui Peter Beagle si, in special, „Povestea fara sfarsit“, a lui Michael Ende, sunt cateva dintre modelele la care se raporteaza textul lui Radu Pavel Gheo.
Punctul in care scenariul science fiction, altfel, in mod intentionat, rudimentar si cliseizat, se rupe este intalnirea cu locuitorii planetei TS 2, dupa ce nava scapa de sub control in mod inexplicabil si cade pe suprafata acesteia. Plecand sa cerceteze lumea straina, care seamana in mod izbitor cu Pamantul, echipajul de pe Skylark nimereste in mijlocul unei lupte desprinse din „Conan barbarul“: „Ne-am strecurat printre tufe si arbori parca proaspat spalati de ploaie, de-ti faceau pofta sa-i mangai – asta-mi amintesc foarte clar –, am cautat cu privirea in stanga si-n dreapta si dintr-o data am nimerit in fata unei scobituri imense in munte, o grota la intrarea careia se afla un om. Nu un umanoid, nu! Un om ca mine si ca tine, un ins spatos si ars de soare, aproape dezbracat, cu un trup foarte bine dezvoltat. In clipa imediat urmatoare am remarcat ca in fata lui ondula amenintator o fiara brusc cunoscuta si mi s-a parut ca asist de fapt la proiectia unui holofilm pentru copii, unul vechi, cum se faceau odinioara pe Pamant, cu eroi blonzi si neinfricati, cu dragoni semanand cu tiranozaurii si cu printese legate in lanturi. Iti dai seama? Nimeriseram intr-o alta galaxie, eram primii oameni care calcau pe planeta aia si uite ca dam peste astfel de faptura! Un tip inalt, cu umeri lati si cu pielea bronzata, de culoarea mierii, scos parca dintr-o reclama. Singura lui imbracaminte era un sort de piele vargata, negru cu portocaliu, iar torsul gol ii vibra de muschi. Numai ca nu era blond, ci avea niste plete lungi, negre, prinse sub o banderola albastra“.
Tanarul care, pana la urma, rapune balaurul se cheama Brave Soul, este fiul slavitului rege Dorwan si a plecat in lume pentru a-si cauta o printesa, deoarece imparatia tatalui sau e deja prea mica pentru numerosii sai frati. Locurile comune basmelor romanesti se suprapun peste modelul fictiunilor sword and sorcery, in care eroi impulsivi si brutali se implica in lupte violente si trec prin diverse situatii-limita, si unde povestea de dragoste, evenimentele extraordinare si interventia supranaturalului se imbina mai mereu. Pe de alta parte, prezenta unor personaje tipice (eroul infailibil, printesa galactica, monstrul extraterestru), scenariul bazat pe lupta perpetua dintre bine si rau, concomitenta tehnologiei avansate si a barbariei, a armelor laser si a sabiilor sau a arcurilor cu sageti, vestimentatia sumara a femeilor si zalele, pantalonii scurti si sandalele romane ale barbatilor indica un gen de sine statator al literaturii stiintifico-fantastice: opera spatiala.
Faptul ca „Fairia“ nu este nici basm cult, nici fabulatie sword and sorcery, nici epopee spatiala sau roman S.F. o dovedeste, in prima instanta, chiar convietuirea bizara a trasaturilor preluate din toate aceste genuri. Elementele de imprumut sunt legate laolalta printr-o tehnica stapanita foarte bine de Radu Pavel Gheo: cea a ironiei in cheie parodica. Exploratorii fac, la fiecare pas, gafe amuzante, comportamentul lor este departe de conduita unor eroi neinfricati, iar creaturile si rasele pe care le vor intalni se dovedesc, si ele, destul de departe de modelul unor figuri tipice ale basmului. Brave Soul e un print analfabet si cam natang, a carui singura pasiune este aceea de a savarsi fapte eroice, fara sa se intrebe care e utilitatea acestora. O enumerare a membrilor familiei sale ia, de fapt, in deradere cliseele literaturii de duzina, de tip sword and sorcery: „Se numea Brave Soul si, daca am inteles noi bine, era print, fiu de rege. Numele lui se nascuse din imaginatia dezlantuita a unei regine-mama cu veleitati de poetesa. Am aflat ca nici fratii, nici surorile lui nu stateau mai bine. Brave Soul ne-a pomenit de fratele lui, Diamond Heart, de surioara pe care o chema Sweet Surrender, de un alt frate, Rainbow Kiss; la ei in familie nu se purta decat asa ceva“.
Totusi, romanul nu se limiteaza la a parodia, pur si simplu, modele care fac cu ochiul cunoscatorilor. Intentia ironica ramane in subtext, in vreme ce la suprafata tanarul autor desfasoara, ambitios, firul epic, straduindu-se sa puna pe picioare o poveste bine inchegata si captivanta. Impreuna cu eroul, cei noua astronauti, printre care se numara un xenolog (Nicky), un medic (Sandrelli), un mecanic (Giovanni), un pilot (Matthew), un Don Juan cu functie incerta (Rozvanoff), pornesc pe planeta in cautarea unei printese. Pentru ca in toate romanele S.F. pionierii trebuie sa dea un nume locurilor unde pun prima data piciorul, fascinanta TS 2 primeste, din motive evidente, denumirea de Feeria sau Fairia. In fata acestei lumi, cititorul are, prin intermediul lui Ronnie Peterschneit, care povesteste mereu la persoana I, o atitudine ezitanta, accentuata de sentimentul stranietatii debusolante: „E straniu, grozav de straniu... a mormait Nicky si mi s-a parut intr-un fel satisfacut de incurcatura in care intrasem. Parca am fi pe Pamant, nu-i asa? Pana si vegetatia e... e asa cum creste acasa... adica pe planeta-mama. Ma tem sa nu am halucinatii. Sau sa nu halucinam in grup; n-ar fi primul caz. Daca insa totul e real, atunci... Iti dai seama ce vor zice ai nostri... sau cei de la ExSpa?“.
Ezitarea in fata unor intamplari stranii, care ar putea avea sau nu o explicatie rationala, e o trasatura a fantasticului. Personajele ezita insa intre regulile care definesc doua genuri literare: ele vin din universul science fiction, in care functioneaza legile fizicii si unde o civilizatie mai avansata tehnologic va domina, fara drept de apel, una primitiva, si nimeresc intr-o lume fantasy, in care legea o face magia si unde vrajitorii si razboinicii sunt cunoscatori si stapanitori ai tainelor universului. Neputand sa rezolve dilema si sa opteze pentru o explicatie sau alta, comandantul echipajului cade intr-o falie cascata intre cele doua lumi, in solipsism si in vis: „La chestia asta ma gandisem si eu, dar n-as fi avut tupeul s-o spun. L-am intrebat ce-ar spune totusi daca planeta exista intr-adevar, asa cum o vedeam si o miroseam. Orice om normal trebuie sa accepte realitatea din jur, chiar daca e una ciudata. Altfel nu ar avea cum sa traiasca. Fiindca de indoit ne putem indoi de orice. De unde sa stiu ca acum vorbesc intr-adevar cu tine? Poate visez. Poate ca nu existi, nimic din jurul meu nu exista“.
Ca si cum lucrurile n-ar fi suficient de complicate, in poveste se amesteca si o vrajitoare, Vickia, demna descendenta a Morganei, din legendele regelui Arthur, si un centaur, pe nume Hippokalos, care, dupa spusele lui Brave Soul, nu prea are ce sa caute in padurile Fairiei. Ca si in „Povestea fara sfarsit“, a lui Ende, lumea lui Radu Pavel Gheo este amenintata de amestecul unor elemente straine, care nu respecta legile ei. Daca balaurii vorbitori, caii intelepti si eroii musculosi, cu minte ingusta fac parte din decorul firesc (al planetei, al basmului), centaurii, satirii si sfincsii vin din alta parte (din mitologia greaca a pamantenilor), iar prezenta lor distruge coerenta Fairiei. Elementul-cheie, care pune in miscare naratiunea, este inselatoarea Vickia. Vrajitoarea il transforma pe intempestivul Giovanni intr-o broasca testoasa, o paralizeaza pe iubita lui Brave Soul (o printesa grasa si plictisitoare) si ii trimite pe astronauti, alaturi de print, la capatul lumii, pentru a gasi apa vie – singurul leac cu care Giovanni si printesa pot fi salvati.
Ca in orice univers feeric, exista si un revers al medaliei, spre care personajul narator aluneca, din cand in cand, prin fisura onirica dintre cele doua lumi care se ciocnesc. In visele care intretaie aventurile din Fairia, Ronnie se taraste printr-un desert infinit, aducator de moarte, in care prietenii sai pier, rand pe rand, de sete si de oboseala si sunt ingropati de furtunile de nisip. In acest pustiu, Vickia ii apare sub forma unui monstru asemanator sfinxului din mitologia greaca: „M-am intors si am dat cu ochii de o creatura imensa, cat jumatate dintr-o piramida din acelea: un tigru mladios, cu cap de femeie. Ceva oribil, care urma, am stiut ca urma sa ma ucida. S-a oprit la vreo doi metri de mine, si-a culcat lenesa capul pe labe si mi-a zis, suflandu-mi cu putere in fata: De departe, ai mai venit, straine, ca sa-ti lasi oasele pe taramul nostru!“. Intr-o alta intalnire, vrajitoarea cu doua fete apare sub chipul unei domnite cu par de aur, o intruchipare a idealului feminin din legendele medievale: „Acolo ma astepta o doamna minunata, cu parul de aur si cu trupul mladios si fraged, si subtire ca panza de paianjen“.
Pe masura ce se apropie de izvorul cu apa vie, care tasneste din locul in care se bat muntii in capete, Ronnie si insotitorii sai, la care s-au adaugat, intre timp, un carmaci negru, Dorgo, si, temporar, un nobil cavaler in armura, indeplinesc, de fapt, planul vrajitoarei Vickia. La un moment dat, ea le trimite un covor in care este tesuta, in nuce, in bun spirit postmodern, istoria intregii calatorii: „Aici sta scrisa povestea noastra. Uite dragonul, uite-o si pe Vickya, cainii negri... asta trebuie sa fie Hippokalos, apoi cetatea, corabia, micutii din mijloc sunt talharii, iar aici e nobilul cavaler“. Ceea ce nu poate controla stapana Fairiei este dosul covorului, a carui tesatura depinde de hotararile lui Ronnie Peterschneit, prins, fara voia ei, in fictiune: „Frumoasa mea salvatoare spunea ca nu e in stare sa urzeasca si dosul covorului. Pe dos lucrurile stau altfel de cum le vrea ea. Ei, dar nu cred ca merita s-o iau chiar in serios“. Cu alte cuvinte, liderul expeditiei spatiale joaca, si el, un rol-cheie in poveste, fiind, de fapt, singurul personaj care nu se supune tipologiei basmului sau a operei spatiale si care capata, in acest fel, consistenta si relief.
Vickia planuieste sa se foloseasca de autonomia lui Ronnie, care nu este limitat de legile lumii de basm, pentru a opri desertul de pe spatele covorului. Intr-o intalnire care sfarseste printr-o lunga imbratisare erotica, vrajitoarea manata de intentii bune dar pusa pe fapte diabolice ii explica astronautului planul ei: „Acum pricepi o parte din ce s-a petrecut? Totul a inceput sa se rupa in bucatele. Hotarele au fost incalcate, au disparut ori s-au risipit. Nici eu nu mai sunt ce ar trebui sa fiu, oricat m-as stradui“. Din punctul de vedere al lui Ronnie, care, asa cum ii sade bine unui antierou, e cam las si ii pasa destul de putin de problemele universului, totul s-ar explica, la fel de bine, printr-un vis. Oricare dintre fetele povestii ar fi, din perspectiva sa, la fel de legitima, si aceeasi nesiguranta este imprimata si cititorului: „Am sperat insa ca aici o sa aflu adevarul, o sa stiu daca totul a fost real sau am visat o lume atat de luminoasa si de aiurita, daca povestea cu desertul n-a fost totusi o halucinatie, daca nu cumva am fost bolnavi sau vrajiti in toata perioada petrecuta acolo“.
Fairia este, la fel ca taramul tineretii fara batranete, un univers situat in afara timpului, care nu cunoaste legile istoriei: „in lumea aceea nu am simtit istoria. Oamenilor le lipsea simtul timpului asa cum il avem noi. Nici memoria colectiva nu le era prea ordonata. Insirau rege dupa rege, regina dupa regina, eroi dupa eroi, la infinit, iar nepotii nu-si aminteau trecutul mai departe de bunici. Oricum, toti semanau unii cu altii“. Cand echipajul de pe Skylark si-a indeplinit, in sfarsit, misiunea, eroii se despart; unii, condusi de Nicky, ramanand fideli Fairiei, iar altii, indemnati de Ronnie, apucand-o pe drumul de intoarcere spre Pamant. Astronautii zboara, pe o corabie de lemn, numita tot Skylark, dincolo de capatul lumii, prin vidul cosmic, si aterizeaza, intr-o scena splendida, pe luna: „Skylark aselenizase – ca sa zic asa – destul de bine. Ajunsese la un port despre care stiam ca e ultimul. In acele momente am fost mandru de nava pe care o cumparase Brave Soul. Nava mea! Curand a aparut o echipa de interventie, intr-un modul lunar cu roti gigantice, inaintand greoi peste povarnisurile din apropiere. Din el au iesit vreo trei oameni in costume spatiale. Se miscau nehotarati, nestiind ce sa creada. Se trezisera asa, pe nepusa masa, cu o corabie de lemn picata pe luna!“.
Evident, cine a apucat sa puna piciorul pe Fairia trebuie sa revina pentru a-si petrece acolo eternitatea. Eroii intorsi in lumea conventiei realiste dispar, in circumstante misterioase, pentru a se alatura frumoasei Vickia si incapatanatului Brave Soul.
Receptarea critica
Critica literara a reactionat destul de prompt, salutand efortul neobisnuit al prozatorului timisorean de a construi un univers fantasy, in contra curentului realist, socio-biografic, urmat de tinerii sai colegi de generatie. Astfel, Smaranda Vultur considera, intr-un articol din revista „22“, ca „Fairia“ este, in datele esentiale, un basm postmodern. Povestea lui Radu Pavel Gheo urmeaza, dar si depaseste schema generala trasata de V.I. Propp, intr-un joc care asigura placerea lecturii: „Cadrat de o istorie science fiction, basmul e in acelasi timp transgresat in multe din datele lui, nu tocmai de detaliu (...). Esential mi se pare insa a remarca principiul transgresiv insusi care sta la baza incorporarii oricarei scheme recognoscibile in text, de la povestirea science fiction la romanul cavaleresc, de la traseul initiatic pe care acestea il au in comun cu basmul la numeroasele sugestii de ordin literar, trimiteri la o biblioteca virtuala pe care lectorul cat de cat instruit nu se poate abtine sa nu o activeze in mintea sa atunci cand citeste cartea. Si de aici deriva si o mare parte din farmecul lecturii, din acest joc de-a recunoscutul si contrazisul, din acest amestec de schema incorporata si incalcata, de cliseu si contra-cliseu“.
Recenzenta nu considera ca romanul s-ar incadra intr-un gen marginal si recomanda, cu entuziasm, Fairia tuturor celor indragostiti de literatura: „Cartea lui Radu Pavel Gheo e o carte facuta pentru cei disponibili la reverie, pasionati de literatura si dispusi sa o ia in serios. E o carte scrisa cu un umor retinut si de buna calitate, cu blanda ironie, cu bucuria scrisului, libera de constrangerea de a demonstra ceva, chiar daca mie imi place sa vad in ea o metafora a lumii noastre, o lume care atat de des ia chipul unei strutocamile si care atat de des concureaza fictiunea, confruntandu-ne cu cele mai ciudate intamplari. O lume spectacol in care realitatile se aburesc cu un aer de irealitate, iar neverosimilul patrunde prin porii realului, impunandu-se de la sine ca regula fondatoare“.
intr-un articol publicat on-line, Dan Persa subliniaza faptul ca povestea S.F. nu reprezinta decat un pretext si invoca, la randul sau, caracterul postmodern al romanului: „Romanul Fairia – o lume indepartata se bazeaza pe intertextualitatea dintre SF si basm. Recuzita SF e una „antica“, dar e limpede ca science fiction-ul nu e decat un pretext literar (tipic postmodernist) pentru a realiza jonctiunea intre doua lumi. Probabil, daca autorul nu ar fi fost captivat in tinerete de SF, ar fi rezolvat altfel problema (acelasi continut, dar intr-o alta strategie scriitoriceasca), poate in modul in care Michael Ende a rezolvat problema in Povestea fara sfarsit, mult mai aproape de o „viziune“ asupra realitatilor contemporane. Insa, mai important e ca diversele locuri comune ale literaturii SF si basmului induc un fragmentarism ce transforma istorisirea intr-o panza mancata de molii, amintind mai degraba de „maladia scriiturii“ decat despre ceea ce ne povestea pe vremuri basmul“.
Tot pe o pagina web Györfi-Deák György, un comentator pertinent al fenomenului S.F., observa paralelismul dintre „Fairia“ si cateva modele literare faimoase si accentueaza faptul ca romanul nu este nici basm, nici science fiction: „Desi firul principal il constituie destainuirea batranului comandant al navei cosmice Skylark, care ii povesteste unui robot anchetator peripetiile prin care a trecut dupa ce s-a prabusit pe planeta TS-2, nu avem de-a face cu o naratiune science-fiction, desi, pe alocuri, multitudinea de planuri mentale ne duce cu gandul la pataniile eroilor lui Philip K. Dick ori la «Babel», capodopera lui Vladimir Colin. Pendularea intre realitate si imaginatie, analizata la modul lucid, poate fi comparata si cu «Lumea Alisei» a lui Sam Lundwall, dar in povestea lui Radu Pavel Gheo avem de-a face cu Vickyia, o versiune maturizata a fetitei de odinioara, transformata intr-o vrajitoare alba insotita de lupi, ce pare desprinsa din «Ratacitori in miraj», un taram ascuns imaginat de Abraham Merritt“.
Niste observatii de substanta face Paul Cernat intr-un articol intitulat „Mirajul fantasy“, publicat in saptamanalul „Observator Cultural“. El considera ca, dupa ce literatura science fiction s-a orientat, incepand cu anii ’80, in directia cyberpunk, este firesc ca S.F.-ul clasic sa fie, (si) pe plan autohton, depasit. Astfel, Fairia ar fi un roman heroic fantasy intertextual si ironic, urmand un proiect preconizat de Radu Pavel Gheo inca din volumul „Despre Science Fiction“. Modelul ar fi fost inspirat de succesul mondial al lui J.R.R. Tolkien si de fascinatia romanelor lui C.S. Lewis, Peter Beagle si Michael Ende („Momo“, „Povestea fara sfarsit“). „Recuperand traditia magica, imaginarul basmelor si legendelor, al eposurilor populare si al romanelor medievale in meditatii fermecatoare si subtile, Radu Pavel Gheo redescopera – dupa romantismul metafizic – «varsta copilariei» umanitatii, operand o blanda «revrajire» a lumii noastre globalizate“, noteaza criticul.
Paul Cernat apreciaza abaterile de la reteta basmului, care umanizeaza personajele si adauga un plus de farmec povestii: „Semnificative sunt abaterile ironico-parodice de la reteta: creaturile de basm au slabiciuni prea-omenesti; piticii detinatori de comori sunt meschini, dar utili; non-interventionismul programatic e incalcat cand membrii echipajului se vad siliti sa-i ucida pe atacatorii lor „umani“; Capatul Lumii e doar o conventie, dar modifica destine; printul Brave Soul e un fraier monoman, permanent aflat in cautarea intruvabilei sale logodnice: o fata de imparat angelica, grasa si paralizata; donquijotismul fidelitatii sale are insa ceva sublim, sfarsind prin a-i castiga pe sceptici“.
Punctul slab al romanului ar fi sterilitatea imaginarului, prozatorul ferindu-se, in pofida numeroaselor referinte mitologice, sa se inhame la asamblarea unei mitologii: „Relatia pamanteni/fairieni, Ronnie/David Eugen, fantasy/S.F. Trimite la o parabola a confruntarii dintre gandirea rationalist-stiintifica si cea magic-fabulatorie. Iluzia, povestea si simbolul (adevarul interior, esential) primeaza in fata „realului“ (a aparentei contingente si exterioare). Autorul ezita totusi intre a crea o mitologie (lucru anevoios) si a dialoga, à la légère, cu traditia fabulosului“.
Concluzii
in ciuda aparentelor, „Fairia“ nu e un fantasy fragil, nici un roman science fiction facil. Episoadele S.F. sunt in mod intentionat simpliste, fiind alcatuite dintr-un amalgam de clisee la vedere, si acelasi lucru este valabil si pentru universul fantasy al cartii. Fara indoiala, exista un spirit postmodern al povestii, in masura in care ludicul, parodicul si slabiciunea pentru punctele de vedere socante sunt trasaturi ale postmodernismului. Dar nici S.F.-ul, nici fantasy -ul si, cu atat mai putin, postmodernismul nu reprezinta elemente dominante.
in viziunea mea, doua sunt mizele romanului „Fairia – o lume indepartata“. Mai intai, in subsidiar, este vorba de o demonstrare practica a unor principii pe care autorul le-a expus in eseurile sale teoretice, conform convingerii ca un critic literar nu stie doar cum sa ajunga intr-un loc, ci e capabil, ce-i drept in cazuri rare, sa conduca si masina. Stapanind elementele tehnice ale partiturii si vizitand, cu pasiune, mii de lumi fictionale, fie ele fantastice sau S.F., de basm sau fantasy, Radu Pavel Gheo a reusit sa compuna o melodie originala, pe masura dispozitiei joviale si a inventivitatii sale.
Apoi, miza majora este cea a insolitarii, prin cautarea unor puncte de vedere neobisnuite. Pentru a veni cu ceva nou si valoros, intr-un domeniu in care, in Occident, apar pe banda rulanta produse in mare parte mediocre, dar cu priza la un public fidel, Radu Pavel Gheo a realizat ca trebuie sa fotografieze scenariile si motivele cliseizate dintr-un unghi insolit. Cu totii ne-am imaginat, poate, intorcandu-ne in timp la curtea regelui Arthur si dandu-le lectii cavalerilor medievali, din perspectiva omului modern care cunoaste praful de pusca si electricitatea. Prozatorul timisorean s-a gandit, urmand aceeasi logica, cum ar fi daca un personaj dintr-un roman science fiction ar sari intr-un basm: nu s-ar simti el indreptatit sa trateze cu condescendenta si sa dea lectii unui fat-frumos imbracat in blana de urs? Dar daca basmul s-ar dovedi, de fapt, o istorie fantasy, dintr-o familie mai evoluata, aflata pe picior de egalitate cu science fiction-ul – relatia de putere nu s-ar rasturna, in mod spectaculos? Ramura evoluata a familiei, inrudita cu S.F.-ul, dar si cu fantasy -ul poarta numele de science fantasy, care nu exclude viziunea postmoderna. Din aceeasi linie de sange provine, de altfel, si urmasul eminamente postmodern al science fiction-ului: literatura cyberpunk.