Stigmate, mistici si isterici
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura politica » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Hortus Domini magnus est. Asa suna pre latineste minunata expresie mioritica referitoare la imensitatea gradinii, dar si la majestatea ludica a gradinarului. Pe scurt, necuprinsa-i gradina (cu prosti) a Domnului. Sau, mai democratic, cate minti, atatea pareri (inepte).
Nefiind un ins dus prea des la biserica (la propriu), imi iau libertatea de a comenta, fie si in putine randuri, naivitatea/ inocenta/ neindestularea epistemica a acelui tip de credincios contemporan care, nemultumit de fenomenul dezvrajirii lumii, incearca, punand la bataie argumente medievale ori, chiar mai trist, biblice, sa explice universul in care traim. Si nu ma refer la cei care, dupa cum spune filosoful francez Bernard-Henri Lévy, fac eforturi sa abiliteze viziunea unui „creationism stiintific“. Nu, nu-i am deloc in vedere pe aceia care executa „cea mai subtila, cea mai dibace si, in fond, cea mai periculoasa manevra ideologica a dreptei americane“ de azi. Nu la yankeii moonisti fac referire, la toti acei „baieti destepti“, doldora in „Ph. D.“ la Harvard sau Princeton, care impaca logic imposibilul cu posibilul, turnand in discursul stiintei celei mai riguroase deliranta idee a unui proiect inteligent ce ar apartine, fireste, Dumnezeului creator…
Nu, catusi de putin, ci la toti acei tembeluti europeni, fie ei de aiurea sau bastinasi, care cauta sa te convinga, citand erudit si persuasiv tot felul de Sfinti Parinti sau teologi realisti, ca icoanele plang realiter, ca minunile vindecarii au un substrat temeinic in realitate si ca stigmatele se bucura de o fundamentare medicala fara cusur (vezi cazul celebrului Padre Pio). Fervoarea tuturor acestor marunti mistici ai prezentului, furiosi ca puterea Bisericii a diminuat, devenind ex-centrica, se converteste astazi in constructii intelectuale de o redutabila corectitudine filologica. Peste aceasta reala si formala stiinta a limbilor vechi, moarte, chiar deasupra arheologiei de tip biblic, ei asaza, furtiv si subtil, desigur, un avant religios care dilueaza substanta onorabilului instrument pe care-l poseda. Este ca si cum ti-ai dedica un sfert din viata studierii unei specii de insecte, colectionand tot ceea ce inseamna exemplare regulate si mai ales atipice speciei in cauza, pentru a conchide apoi exhaustiv ca toate aceste rezultate empirice imbatabile se datoreaza unui proiect divin infailibil. Intr-o traducere aproximativa a acestui demers epistemic patologic, un astfel de lucru inseamna sa pui tunurile pe muste…
Din acest punct de vedere, exemplara este situatia asa-ziselor stigmate. Intrucat iconografia crestina, antica, medievala, renascentista sau moderna, nu conteaza, a infatisat constant pozitia ranilor Mantuitorului in podul piciorului si in causul palmei, stigmatii au reclamat aparitia ranilor sacre in aceleasi zone anatomice. Aceasta constanta era tocmai argumentul de realitate pe care se sprijinea teoria stigmatului. Or, in urma unor analize anatomice si arheologice punctuale, s-a demonstrat, mai intai in Franta, in epoca interbelica, mai apoi in Statele Unite, in zilele noastre, ca era practic imposibil ca Iisus Hristos sa fi fost rastignit asa precum il infatiseaza cvasiintegralitatea imaginilor iconografice crestine. Greutatea trupului uman nu poate fi sustinuta in fenomenul crucificarii decat pret de cateva minute in maniera „traditionala“ revendicata de crestinism. Este o problema de parghie musculara. Si este lucru stiut ca romanii isi crucificau victimele astfel incat acestea sa nu moara imediat, chinuindu-se cat se poate de mult (ore si chiar zile).
Comunicarea acestor rezultate stiintifice de ordin empiric si experimental, care reflectau deplasarea ranilor in zona calcaiului si a incheieturii mainii, deasupra palmei, departe de a-i scandaliza, nu a reprezentat deloc o dificultate pentru „iluminatii“ si „martirii“ hristici. Numeroase stigmate contabilizate recent si-au modificat zona clasica de localizare, „migrand“ straniu in exact noile regiuni anatomice indicate prin demonstratie de stiinta. Or, e dincolo de orice discutie ca suntem in prezenta unui fabulos fenomen de somatizare adaptativa. Teatrul isteric al trupului isi largeste aria, urmand traiectoria si configuratia trasate de noile descoperiri stiintifice. Fara nicio jena de tip moral, ce sa mai vorbesc de un minim scrupul cognitiv, „misticii“ de ultima ora preiau datele stiintifice si le adapteaza astfel incat discursul divin (sau interpretarea pe care ei o dau acestuia!) sa le includa pentru a-si spori coeficientul de persuasivitate… Este evident ca avem de-a face cu o ordinara reactie in genul efectului placebo, in a carei suspecta ciorba pluteste evlavia disperata a tuturor acestor credinciosi tradati de insuportabila evidenta imanenta a cotidianului. Mi se pare un fenomen psihologic remarcabil. Ce-i drept, unul patologic…