Repertoriul de zgomote
articol aparut in Cultura, nr. 71 din 2007-05-10» cultura editorial »
Autor: Angela Martin
Sa locuiesti la oras, dar mai ales in Capitala, inseamna sa fii sortit unei duble nelinisti. Intai, unei nelinisti ce te asalteaza in valuri, din exterior, odata cu vacarmul strazii, cu multimea misunatoare, cu imbulzeala, cu traficul intens, cu freamatul spatiilor publice sfartecat de muzici si exaltat de sonoritati devastatoare; cu demolari, cu santiere de constructii, cu reparatii, cu estrade uriase, cu instalatii coplesitoare, cu manifestatii, greve si mitinguri, cu ovatii sau huiduieli, cu proteste, cuvantari, mobilizari. Inchis parca in incinta unei sonoteci si constrans sa experimenteze aproape intreg repertoriul modern de zgomote, cetateanului, in genere, ii ramane prea putin ragaz de reculegere si meditatie si tot mai putine sanse sa-si domine propriul zbucium – un fel de asediu, de asta-data, interior. Viata lui este intim legata de vuietul de afara, care il insoteste pretutindeni si il apasa. Daca, din intamplare, presiunea acestuia ar inceta instantaneu, el s-ar simti probabil pierdut. Caci, oricat de paradoxal ar parea, in perdelele lui ample si asurzitoare, are sentimentul ca este cumva protejat: se poate ascunde in ele pana si de sine, isi poate camufla oricand teama de singuratate sau poate tacea cat pofteste, de nimeni intrerupt ori observat: intr-o asemenea postura, riscul de a-si alarma semenii este, practic, inexistent. Chiar daca tacerea sa, prelungita, este un semn ca doreste sa le transmita ceva.
Dar pe langa aceasta dubla agresiune – de-acum „naturala“ si asumata –, bucurestenii, ca de altfel toti locuitorii, de la orase si sate, au avut si vor avea inca de suportat tensiuni si zgomote suplimentare, provocate artificial de sinistre rafuieli politicianiste si de scandaluri fara precedent. Ele sunt preluate si tocate marunt pentru a fi amplificate si difuzate prin toate mijloacele – tehnice, propagandistice, artistice – de catre mass-media. Tara intreaga, vanturata de politicieni si rascolita de mitinguri, a devenit un platou al acestor actiuni si desfasurari regizate, un teatru de operatiuni mediatice. Noi, cetatenii, deocamdata doar incurcam locul. Partile beligerante – presedintele suspendat al Romaniei si partidele politice – dau acum o batalie crunta care, desi nu incape indoiala ca este a lor, va avea consecinte nefaste asupra noastra. Dar noi contam prea putin. Pana in 19 mai, la referendum. Cand vom fi, in sfarsit, ceea ce si inainte de ’89 stiam in zadar ca suntem: „Poporul“! Iar pana atunci nu ne ramane decat sa citim in toate gazetele, sa vedem pe toate ecranele si sa auzim pana ametim ca totul se face pentru noi si pentru copiii nostri, pentru bunastarea noastra, pentru sanatatea noastra, pentru instructia noastra, pentru securitatea noastra, pentru imaginea noastra, pentru prezent si pentru viitor. De fapt, mesajul acestor cuvinte inflacarate nu exprima altceva decat propriile noastre aspiratii. Cu cat sunt rostite mai convingator, cu atat ne induioseaza mai tare si ne indatoreaza, de parca retorica discursului ar constitui insasi garantia intruchiparii lor.
Tot un exercitiu de retorica a facut si presedintele nostru suspendat, la mitingul organizat in Piata Constitutiei. Insusindu-si rolul de excitator mentium, domnul Basescu ne indemna atunci sa ne trezim. Si adevarul este ca avea dreptate: va trebui sa ne trezim, altminteri vom trai din nou perplexitatea postelectorala a alegatorului roman din mai toate timpurile, si vom fluiera din nou a paguba vazand ce pacaleala am luat pentru ca una credeam ca votam si alta am votat. Ne putem trezi, asadar, cum ni s-a mai intamplat, furibunzi, galagiosi, vindicativi, transformandu-ne ratiunea si energia in pura vehementa. Dar o asemenea manifestare nu ar fi decat inca o dovada de imaturitate si de neputinta.
Ne putem trezi insa si altfel – daca vrem sa prestam, ca electori, mai bine. Constienti ca miza pusa in joc nu e una institutionala decat intr-o prima instanta. Nu e nici – nu e chiar deloc – personala. Nu Traian Basescu e aici in discutie, ci democratia pe care ne-am dorit-o atat si pe care sper ca ne-o dorim in continuare. Referendumul ne face sa recadem, de fapt, in timp, sa ne intoarcem cu aproape 15 ani in urma, sa revenim la abecedarul democratiei, in care una din primele lectii este separarea puterilor in stat.
Ar fi bine daca ne-am putea abstrage din peisajul viciat de lacomie si coruptie, de minciuni, delatiuni si acuzatii, de ineptii si masluiri, de orgolii si ambitii nebune; daca ne-am proteja prin izolare si insonorizare, stingand radiourile si televizoarele, respingand manipularea, intoxicarile si stridentele, demagogia si populismul, violenta verbala, cuvintele degradate si eviscerate de sensuri. Mai avem inca timp sa ne audiem in deplina onestitate pe noi insine si sa cantarim in liniste lucrurile – pe cele bune, ca si pe cele rele –, puterea si fragilitatea democratiei, riscurile la care ne putem condamna prin propria vointa.
Cat despre presedintele nostru suspendat, mi-ar fi placut sa-si faca el insusi un asemenea examen inainte de a ne indemna pe noi sa ne trezim, adica sa-l mai creditam o data.