Pasari si fluturi
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura vizuala »
Autor: Dan Haulica
>> Viorel Marginean s-a nascut la 12 decembrie 1933, in comuna Cenade, judetul Alba.
>> 19 >> 8 – 1953 frecventeaza cursurile Scolii medii de Arte Plastice din Cluj, avandu-i ca profesori pe Nistor Motiu, Kádar Tibor si Constantin Ilea.
>> 1953 – 1959 umeaza Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, Bucuresti, clasa profesor Ioan Marsic.
>> 1958 debuteaza la Expozitia interregionala de pictura, sculptura si grafica, Bucuresti, cu pseudonim.
>> 1981 membru al Academiei Europene de Stiinte, Arte si Litere – Paris
>> 1999 membru al Academiei Internationale de Arta Moderna – Roma
Premii si distinctii:
>> 1979 – Marele Premiu si Diploma de Onoare la Trienala Internationala de pictura, Sofia
>> 1981 – Marele Premiu International „Trionfo ’81“, acordat de Sindicatul Liber Italian al Artistilor Profesionisti, Roma
Premiul „Omagiu lui Picasso“, acordat de catre Centrul Cultural „Caravaggio“, Roma
Premiul „Iosif Iser“, acordat de Accademia di Romania, Roma
>> 1983 – Premiul „Omagiu lui Rafael“, acordat de Accademia di Romania, Roma
>> 198 >> – Marele Premiu al Uniunii Artistilor Plastici – pentru expozitia deschisa la Sala Dalles si pentru intreaga sa activitate desfasurata in tara si strainatate
Premiul National pentru profesionalism in pictura – Tivoli-Terme Acque, Italia
>> 1995 – Diplôme Ad Honore“ de l’Académie Européene des Arts
>> 1996 – Premiul Academiei Internationale „Mihai Eminescu“ pentru pictura
>> 2003 – Ordinul National „Serviciul Credincios“ in Grad de Cavaler
Viorel Marginean este din 1991 membru al Academiei Europene de Stiinte, Arte si Litere (Paris), iar din 1999, membru al Academiei Internationale de Arta Moderna (Roma).
„Culoare in miscare, pasare zburanda, sange al privirii, negru de pamant.
Ah, voi ochi, risipiti pretutindeni in pamantul in care suntem, in pamantul in care sunt.
Splendoare a vederii din afara – vol d'oiseau – cum ar spune alta data Baudelaire, el insusi indragostit de pictorii lui.
Ce vis si cata liniste! Ce pat cu vise! Ce fluturi!
Artistul realizeaza linistea nelinistii. Nici nu mai sunt pasari, sunt sentimente de pasari!
Daca vulturii ar clipi, daca pestii ar clipi, daca pasarea si-ar clipi ea insasi zborul, ah, daca pietrele ar avea pleoape si ar clipi din ele! Vedeti ce ar vedea! Ganditi ce ar vedea!
Ce coroana de ochi poate sa aiba zborul lui!
Ce vedere de vederi ale vederii poate sa aiba pasarea lui, minunata lui pasare. El se uita cu toti ochii nostri, de aceea il iubim, de aceea il stimam.
Iata-ne, intr-un fel, pe toti privind, de acolo, din tandra lui alcatuire de culori!
Realul se scurge fin in vis, iar paradisul se scurge in pamant. Acest om este tot numai gand. Acest om este tot numai gand!
Cantecul lui e in zbor, culorile lui curg aidoma trecerii timpului prin irisul nostru.
Marginean! N-o fi avand el vreun bunic vultur de a prins in creier atata zbor!
Infaptuirea e grea, e delicata, materialul zborului e dur, pana e trecatoare, soarele etern...“
Nichita Stanescu, „Culorile zborului“
„Sa ne mai uimeasca, atunci, identificarea intreprinsa de Peter Brook, in celebrul sau spectacol de la Avignon, din 1979, „Conferinta pasarilor“, unde pasaretul de pretutindeni isi urneste expeditia catre fantasticul Simurgh sub obladuirea perseverenta a motatei Upupa? Dintr-o scriere iraniana de secol XIII, de fervida inspiratie sufista, compusa de Farid al-Din Attar, dintr-un poem alegoric de 4 500 de distihuri, despre cautarea absolutului, regizorul britanic a extras un spectacol care a constituit o dezbatere angajanta si esentiala. Intreprinderea in care se arunca zburatoarele, avand a strabate spatii incomensurabile, cu dezertari si disparitii succesive care le decimeaza, din mii ramanand doar 30, traduce vertiginos tensiunea ireductibila care comanda sufletului sa se depaseasca. Pe muntele atins prin acest imens sacrificiu, revelatia care se impune este tot atat un apogeu si o suprema anulare. Cum o rezuma Borges, cand, anticipator, elaboreaza narativ lectia poemului, ei, pelerinii sinucigasi, sunt Simurghul, care ii incitase, lasand sa-i cada o pana in centrul Chinei, enigmatic si exaltant. Acestui simbol de absolut, conchide Borges, un cosmograf arab, Al-Qazwimi, in textul numit „Minunile creatiei“, ii atribuia un ciclu existential de 1700 de ani: cand fiul a crescut, tatal isi da foc. Tinand astfel timpii sub arcuirea de lumina a unui Phoenix reiterat, ornitologia se umple de valvoarea unei consumptii metafizice. Catre un cer vibrant de asemenea fagaduinte inefabile, unele din pasarile-paradis din evocarile lui V. Marginean par sa-si scurga fiinta, pana la anulare, in cascada moale a despletirii lor. Iar alta data, tors bombat spre astre, forma si culoare transant saturate, un grup care parca ar repercuta ofensiv o sfidare, n-ar sta rau in compania lui Max Ernst, din colectia vicontesei de Noailles.“