Semnele timpului
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura literara »
Autor: Antonio Patras
Dupa ce termina de rasfoit dictionarul, Emil Codrescu noteaza usor plictisit in jurnal impresiile culese cu prilejul catorva excursii prin imprejurimi. Dar si impresiile acestea par mai degraba actualizari ale unor peisaje pastrate in memorie. E drept, insa, ca si hazardul este exclus din capul locului: doctorul nu hoinareste prin munti de capul lui, ca un vagabond fara ocupatie, ci dupa un program riguros, cu rol mai degraba terapeutic: „Peste cateva zile, singur, prin munti, sau (mai liric) prin muntii tineretii. Stabilirea «itinerariului» scoate din umbra atatea imagini de altadata... O noapte albastra deasupra Duraului, in septembrie... (...) Departe, in singuratati adanci, muntii cei din urma – aproape nori, albi-translucizi – incremeniti in gloria infinitului, impresionand mai mult sufletul decat ochiul, infiorand «vointa», ca si muzica, rascolind in adancurile ancestrale spaime, mitologii defuncte...“.
Mistificarea e constienta, din moment ce personajul gaseste imediat explicatia stanjenelii sale: „Psihologie de cvadragenar, intempestiv si pervers de lucid!
Calinescu avea dreptate sa accentueze latura contemplativ-abstracta a descriptiei. Ibraileanu nu e un simplu peisagist. El citeste (mai bine spus, reciteste) natura cu ochi de filosof, descoperind peste tot arhetipurile, modelele eterne. De aceea, spectacolului pe care il ofera privirii lumea din jur, si mai cu seama muntii „cei din urma“, impresioneaza nu atat ochiul, cat sufletul. Cel ce priveste nu descopera, de fapt, lucruri noi. Dar se regaseste pe sine, cu tot trecutul: „Inca si mai din adancul vremii, Borca, cu diminetile care sunau cristalin, cu zilele inalte si luminoase, cu noptile care veneau din paduri ude, cu miros de feriga... (...) Un parau secret, intr-un peisaj de la inceputul vremurilor (...). Si imagini, fulgurante, din istoria – din preistoria? – vietii“.
Se observa cu usurinta cum spatiul exterior devine tot mai mult o proiectie a interioritatii, iar natura se transforma, pe nesimtite, in izvor de reverii personale. Avea dreptate Mihai Dinu Gheorghiu (vezi „G. Ibraileanu. Romanul criticului“, Ed. Albatros, 1981) sa atribuie amintirii un rol determinant in configurarea naratiunii. Pentru ca amintirea, oricat de imprecisa, constituie totusi „dovada cea mai sigura de existenta“ si, dupa ce prinde contur, dobandeste „o puritate formala, de imagine ideala, supunand unei cenzuri procustiene imaginile ulterioare“. De altfel, „intregul roman contine relatarea metamorfozei privirii in amintire, in imaginar“. Asa, pentru Emil Codrescu (ca si pentru Pantazi, cel mai nostalgic dintre „craii“ lui Mateiu Caragiale), amintirea capata valente arhetipale si alimenteaza un soi de narcisism erotic ce deformeaza perceptia. Realitatea este citita astfel prin lentila mitului, ceea ce explica tendinta regresiva a erosului si transformarea vietii sentimentale in sursa de emotii mnemonice, retrospective. Viata nu mai contine, in consecinta, nimic imprevizibil. De aceea, poate, imaginea mamei (prima figura feminina prinsa pe retina memoriei) se cristalizeaza in timp ca un fel de pattern la care doctorul raporteaza pe toate celelalte femei, detinand o pozitie privilegiata in albumul de imagini personale tezaurizate cu scrupul de colectionar: „ o fata tacuta, inalta, cu parul castaniu, cu ochii caprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altadata, aceasta si atata este mama. In cursul vietii, imaginea ramanand aceeasi, a variat, totusi, o data cu punctul de privire in care ma mutau anii. In copilarie, fata cu parul castaniu imi era mama. La douazeci de ani, sora. Astazi, o simt fiica. Dar aceste sentimente sui generis, aceste ipoteze afective, fara substratul vreunei realitati experimentate in viata de familie, au fost nostalgii de amor pentru o fata frumoasa, moarta demult (s.n.). Ca si furtunile, care rascolesc numai fata oceanului, pasiunile tineretii au venit si au trecut, dar in adancurile cele din urma ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a ramas intacta, neamestecata, de o esenta unica (s.n.)“.
Nu mai surprinde, atunci, ca nici Adela nu este o necunoscuta oarecare. Cand o reintalneste, dupa cativa ani, Codrescu afla ca intre timp femeia se casatorise si divortase. Stingher, incearca sa treaca sub tacere nedelicatul detaliu biografic: „Adelei ii voi spune, cel putin in petto, «domnisoara». Pe domnul L..., cauza eficienta a transformarii, il ignorez, il neg. Negand cauza, neg efectul...“. Prin urmare, mistificarea e constienta, din moment ce personajul gaseste imediat explicatia stanjenelii sale: „Psihologie de cvadragenar, intempestiv si pervers de lucid!“. Inconfortabila senzatie de „imixtiune in lucruri prea intime“, de instrainare, nu se justifica, totusi, cu nici un chip, din perspectiva raporturilor strict... prietenesti de care se face atata caz, cu suspecta insistenta. Nelamurit deocamdata in privinta sinceritatii propriilor sentimente, inainte de a nota in jurnal toate evenimentele legate de placuta reintalnire, naratorul simte nevoia sa se intoarca din nou in trecut si sa rememoreze cele mai semnificative momente din istoria vietii sale sentimentale.
Prietenia dintre cei doi dateaza inca din copilaria Adelei, evocata cu nostalgie in cateva pagini de fina observatie psihologica, ce reconstituie atmosfera afectiva incarcata de un erotism latent si ingenuu, caracteristic raporturilor cu rol compensatoriu dintre barbatul matur, dar lipsit de familie, si fetita singura la parinti, tanjind dupa un partener de joaca ascultator, care sa o alinte si sa-i satisfaca toate capriciile. Mai mult om de stiinta decat artist, doctorul tine sa spulbere iluzia poeziei varstelor, indaratul careia descopera inexorabilul mecanism al speciei. Prin urmare, atractia fata de dragalasa fetita nu ar avea nici o legatura cu ideea exclusivitatii optiunii, determinata de amagitoarea calitate de unicat a obiectului-stimul, pentru ca „orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreti pentru puiul de om (si, prin derivatie, de animal, de planta si chiar pentru miniaturile de obiecte)“. Cu toate acestea, explicatia „stiintifica“ nu este suficient de convingatoare, poate si din cauza ca naratorul foloseste prea ostentativ un limbaj de laborator si demitizeaza copilaria, descifrata in cheie biologica si inteleasa ca pura animalitate. Dupa cum spune textul, prietenia dintre cei doi ia cu vremea diverse forme „in masura in care animalul devenea om“. Ecourile darwiniene sunt evidente, anticipand parca necrutatorul verdict freudian despre minciuna basmelor privind inocenta si nevinovatia copiilor („perversi polimorfi“ – dupa cum ii defineste inventatorul psihanalizei). Dar prestigiul poetic al copilariei ramane, oricum, mai puternic decat adevarurile stiintei, fapt binecunoscut lui Emil Codrescu, care alterneaza abil in jurnalul sau cele doua tipuri de discurs: unul descriptiv-evocator, literaturizant dar fara balast, si unul analitic, explicativ, aglutinat pe suportul notatiilor succinte de jurnal, menite a furniza macar un minim efect de real. Din romanul lui Ibraileanu nu lipseste viata. Si nici poezia ei.
Ca adolescenta, Adela are, de asemenea, reactiile tipice varstei – ceea ce nu-l determina, totusi, pe de acum caruntul ei partener, sa se resemneze in fata evidentei si sa priveasca lumea cu sceptica resemnare, de undeva, din spatele microscopului. Reintalnind-o pe neastamparata sa prietena de odinioara, Codrescu se arata uimit de schimbare (in pofida previziunilor sale „stiintifice“), lasandu-se cu voluptate prada fascinatiei pentru frumusetea „mandra, semeata, aproape orgolioasa“ a domnisoarei, pastrata in amintire ca „o splendida viziune de arta sau de vis“. Evident, si jocurile dintre ei au devenit parca mai sofisticate, cu toata aparenta lor nevinovatie. Adela cocheteaza sarmant si isi verifica puterea de seductie asupra bietului sau „profesor“, altminteri bucuros nevoie mare ca e supus la un asemenea, incantator, supliciu. Codrescu isi stapaneste cu greu emotiile si incearca, disperat, sa se eschiveze si sa nu cada in cursele pe care i le intinde mereu isteata copila. Dar nu totdeauna reuseste. Privind-o la un moment dat in oglinda, ramane cu gura cascata („era in adevar de o frumuseta rara – portretul ei realizat de fantazia pretioasa a unui pictor inamorat“), spre amuzamentul tovarasei sale de joaca, satisfacuta ca a obtinut atat de usor confirmarea de care avea nevoie. Ce tulburatoare senzualitate degaja faptura tinerei fete! Si la cate nebunii se preteaza barbatul, om in toata firea, spre a-i face pe plac! Nimic nu e prea greu pentru cel ce vrea sa castige bunavointa gratioasei domnite.
Dar clipa nu sta pe loc, si Codrescu se vede nevoit sa paraseasca locurile acestea paradisiace si sa plece grabnic undeva, in strainatate, despartindu-se pentru o vreme de fermecatoarea adolescenta, parca tot mai primejdioasa, din moment ce frumusetea ei „crestea cu fatalitatea evolutiilor naturale“.
Acestea sunt datele cele mai semnificative ce puncteaza istoria relatiei afective dintre cei doi „prieteni“. Reintalnirea lor sta sub semnul trecutului comun, dar si al unei noi etape in evolutia raporturilor sentimentale, pentru ca Adela este acum o femeie in toata firea, la varsta deplinului triumf biologic. Codrescu nu intarzie sa constate, obiectiv, schimbarea, deocamdata cu incantare, ca in fata unui obiect rar si pretios, parca fara nici o legatura cu sine. Din pacate, bucuria se spulbera repede, otravita de ivirea unor semne ingrijoratoare. Pe Adela o insoteste in vilegiatura mama ei, pe care doctorul si-o aminteste la fel de frumoasa. Dar revederea femeii ce-i atinsese candva inima ii spulbera iluziile, prilejuindu-i reflectii amare: „Adela seamana cu mama ei cum era atunci, numai ochii sunt altii. Doamna M... are ochii caprui, acum uscati si decolorati. (...) Un memento sinistru: Adela, peste treizeci de ani...“. Prin contrast, prospetimea Adelei iese si mai mult in evidenta. Brusc, Codrescu isi da seama ca nu mai e nici el chiar asa de tanar .