Intre teama de moarte si teama de Frumos
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Mori in gand in fiecare dimineata,
si n-o sa te mai temi de moarte.“
(Hagakure, Codul de conduita al samurailor, sec. al XVIII-lea)
Daca in spatiul cultural occidental orice discutie referitoare la o teorie a romanului incepe, de regula, cu dezbateri mai mult sau mai putin aprinse in legatura cu denumirea insasi a acestei specii literare, in Japonia lucrurile se prezinta altfel. In primul rand, trebuie sa avem in vedere faptul ca, asa cum afirma Donald Keene, „romanul are in Japonia o istorie mai lunga decat in orice alta tara, precum si, uneori, culmi rar atinse aiurea“. Desigur, termenul de roman trebuie luat, in acest punct al demonstratiei, in cel mai larg sens cu putinta, caci implica scrieri extrem de indepartate de prezent si care, ca atare, se supun unor reguli formale si de continut cu totul diferite fata de cele de azi. Apoi, trebuie sa amintim ca, o data cu restauratia Meiji (1868), Japonia va porni pe calea modernizarii literare, avand drept model de baza civilizatia europeana; aceasta e perioada cand creeaza mari romancieri precum Juichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Kobo Abe, Yasushi Inoue sau Kenzaburo Oe. Abia acum proza va depasi, in sfarsit, inferioritatea de care paruse a suferi veacuri de-a randul si va atinge un nivel egal, daca nu chiar superior poeziei, considerata arta suprema a cuvantului in Japonia. Se vor produce importante modificari estetice, scriitorii acestei perioade cautand sa ignore cat mai mult mostenirea culturala a epocii anterioare care se condusese exclusiv dupa principiul „Rasplateste virtutea si pedepseste raul“, deoarece, afirmand, in diverse articole programatice, ca proza nu trebuie sa fie nici frivola si nici didactica, ci sa caute sa redea problemele umane in termeni realisti, ei au exercitat prin aceasta o adevarata critica sistematica. In plus, impactul culturii occidentale, introdusa acum, prin numeroase traduceri, in mod masiv in Japonia, a fost de natura sa-i faca pe unii scriitori sa nu se mai simta tocmai in largul lor in propria tara, iar aceasta stare de tensiune reprezinta una dintre constantele literaturii nipone a epocii; dar se va depasi, astfel, nivelul literaturii anterioare, a „usilor inchise“, din perioada Tokugawa. Desigur, este cunoscut faptul ca, nu o data, diferentele dintre viziunea morala sau estetica a acestor scriitori si societatea in care traiau si creau se vor incheia cu un esec, alienarea fiind, pentru unii, pretul: adesea singura solutie gasita a fost sinuciderea, iar exemplele lui Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima, ca sa ne oprim doar la acestea, sunt edificatoare in acest sens.
Meiji style
Exista, insa, si preocupari teoretice in aceasta perioada, cazul cel mai edificator fiind al lui Tsubouchi Shoyo, cel care publica in 1885 „Esenta romanului“. Problema ridicata de autor era necesitatea depasirii limitelor literaturii lipsite de valoare a vremii; solutia propusa – acceptarea influentelor occidentale si abandonarea vechii conceptii ce privea proza doar ca pe un instrument didactic. Cerintele amintesc, pe alocuri, doctrina artei pentru arta, numai ca autorul nu se multumeste doar cu indemnul adresat scriitorilor de a depasi inchistarea specific nipona, ci doreste si adoptarea unor forme literare noi, considerate superioare celor cultivate anterior in Japonia.
Literatura epocii Meiji a fost imensa din punct de vedere cantitativ, numai ca o buna parte a ei nu mai prezinta, azi, nici un interes estetic, multe din creatiile perioadei nefiind decat adaptari ale unor creatii occidentale. Tocmai aici e locul geometric unde se situeaza scrierile lui Yukio Mishima, autorul reprezentativ prin excelenta al perioadei amintite, fie ca e vorba de roman, piese de teatru, eseuri sau pamflete – toate acestea expresie a unei vaste problematici pe care s-a considerat intru totul indreptatit si, mai ales, capabil s-o abordeze si s-o exprime. Vom regasi la Mishima, inca din primele pagini si pana la sfarsitul creatiei sale, nevoia de a opri in loc timpul care trece, adevarat leit-motiv al prozei lui. Aproape in toate textele sale de inceput domina stilul european, fie ca e vorba de realismul liric din „Setea de a iubi“ sau „Templul de aur“, sau de caricatura muscatoare din „Marinarul aruncat inapoi de mare“. Caci tanarul scriitor frecventase literatura moderna europeana, de la nume ca Swinburne, Wilde sau Villiers de l'Isle-Adam, pana la Thomas Mann, Jean Cocteau sau Radiguet.
Revelatia vidului
In acest context, comparat cu creatiile anterioare, unde se simteau, inca, multe imperfectiuni stilistice, „Templul de aur“ (1956) este o adevarata capodopera, pe care numerosi critici n-au ezitat s-o numeasca „o creatie baroca prin excelenta“. Ca si in alte ocazii, punctul de plecare este reprezentat de un fapt divers, care a tinut prima pagina a ziarelor nipone: in 1950, spre stupoarea si imensa dezamagire a iubitorilor artei traditionale din Arhipelag, Templul de Aur din Kyoto, vechi de cinci sute de ani, arde pana in temelii in urma incendierii sale voluntare de catre un tanar novice buddhist care isi propusese sa piara, spectaculos, o data cu templul. Tipic pentru Mishima, dintre motivatiile vinovatului, printre care par sa se fi numarat ambitia frustrata si ranchiuna, scriitorul nu retine decat una, si anume ura fata de Frumos, exasperarea in fata bijuteriei mult prea stralucitoare care este Templul de Aur. Balbaiala si uratenia il izoleaza pe tanarul Mizoguchi, mult prea putin inclinat, de altfel, pentru viata monahala, de prietenia celor de varsta sa, neavand alti apropiati decat pe candidul Tsurukawa, a carui sinucidere din dragoste este mascata de familia care sustine ca a avut loc un accident, si demonicul Kashiwagi, schiopul cinic care se foloseste de infirmitatea sa pentru a seduce femeile. Marguerite Yourcenar afirma ca, in fond, Mishima surprinde prea putin din mediul ecleziast buddhist, de vreme ce un Huysmans de la raspantia secolului sau un Bernanos din epoca incendierii Templului de Aur ar fi putut descrie, in fond, aceleasi aspecte, avand in vedere ca un seminarist care, indignat de amorteala religiei, sa dea foc unei manastiri, nu este cu totul de neimaginat in Occident. Dar scriitorul nipon a incercat sa sugereze aici si altceva: profunda cunoastere a practicilor exterioare ale buddhismului, avand deopotriva capacitatea de a asimila perfect si unele tehnici de contemplare. Si tocmai aici e de gasit diferenta fundamentala: in fond, romanul lui Yukio Mishima este mai putin proza, in sensul consacrat al termenului, si mai mult cant si poezie. Pentru ca nu doar actiunea are un sens in aceasta carte, ci momentul trait in intensitatea sa pura este acela care imprima sensul. Insirarea intr-un plan unic a nucleelor epice nu saraceste romanul, pentru ca el opereaza cu alte parghii epice capabile sa creeze intensitate si tensiune. Este vorba de acea ceremonie a sensurilor ce reverbereaza intr-un spatiu epic gol, iar crearea golului epic eficace va fi in masura sa acorde gestului celui mai neinsemnat o intensitate puternica. Acest vid epic are tocmai rolul de a potenta vibratia trairii imediate in puritatea ei primara, care constituie substanta operei, izvorata din cultul literaturii japoneze pentru momentul revelator. De altfel, in discursul de acceptare a Premiului Nobel, Yasunari Kawabata – marele contemporan al lui Mishima si cel care il considera pe autorul „Templului de aur“ drept cel mai important autor japonez al vremii – afirma: „Discipolul Zen se indeparteaza de sine si intra in lumea nimicului. Acesta nu e nimicul sau golul occidental; fundamentul spiritual s-ar parea ca e complet deosebit. E, mai degraba, reversul, un spirit universal in care orice comunica liber cu orice, depasind toate granitele.“
„Lamentabilul Eratostene“
Iata, deci, ca bucuria vidului este chiar expresia care poate caracteriza opera in discutie. La fel cum se va intampla si in constructia epica din „Marea fertilitatii“, partial comparabila cu celebra „Casa Buddenbrook“ a lui Thomas Mann, Mishima pare a sugera aici ca ceea ce rezulta din toata framantarea sufleteasca si din toate actiunile personajului principal este Nimicul, apropiat in mare masura de ceea ce misticii spanioli intelegeau prin „Nada“. In plus, ambivalenta ura-iubire a novicelui pentru templu face din aceasta carte o alegorie perfecta: caci tanarul, in ciuda urii sale neclintite fata de Frumos si fata de aceasta constructie in sine, iubeste profund Templul de Aur, simtindu-l, de-a dreptul, ca pe o parte din trupul sau. Dar, pe masura ce el se inraieste tot mai mult, templul, atat de perfect in frumusetea lui, ii devine cel mai mare dusman. Cu toate astea, el va reprezenta mereu pentru tanarul Mizoguchi, asa cum o demonstreaza numeroasele sale meditatii influentate, evident, de buddhismul tantric, propriul sine, ajungand sa-si inchipuie templul ca pe o parte a sufletului sau, la fel cum, cu ani in urma, pietricica aruncata in lac de Tsurukawa sparge si risipeste in unde miscatoare rasfrangerea obiectului perfect, o alta imagine buddhista a unei lumi in care nimic nu dainuie: „Eram singur acolo si Templul de Aur ma invalui. Oare eu stapaneam Templul, sau el pe mine?“ Pentru ca, dupa ce incendiaza edificiul, primul impuls al novicelui este cel de a se arunca el insusi in flacari, dar va da inapoi, sufocat de fumul gros si speriat de flacarile puternice care ameninta sa-l inghita. Apoi se retrage pe colina din apropiere, renuntand la maretul plan de sinucidere – „lamentabil Eratostene care mai vrea doar sa traiasca“, ca sa repetam formularea aceleiasi Marguerite Yourcenar. Mizoguchi se dovedeste astfel incapabil atat sa se ridice la adevarata intelegere a Frumosului si la acceptarea acestuia ca atare, dar si la demnitatea mortii – aspect care il va preocupa, de altfel, pe Mishima insusi, atat in cartile sale, cat si in propria sa existenta, daca avem in vedere modul in care a ales sa-si sfarseasca viata, dupa regulile din codul samurailor. De altfel, exista in opera lui Yukio Mishima, in principal doua tipuri de personaje: pe de o parte, cele care-si alunga in orice clipa moartea din gand pentru a trai fericite si libere, iar, pe de alta, acelea care, dimpotriva, simt ca traiesc cu atat mai pregnant si mai intelept cu cat o au mereu alaturi, inregistrand fiecare semn pe care aceasta li l-ar putea face – in senzatiile traite de trupurile lor sau in intamplarile din lumea exterioara pe care le intalnesc in cale. Interesant este ca ceea ce unii numesc simpla manie morbida reprezinta, pentru ceilalti, o neclintita disciplina eroica. La sfarsitul lecturii „Templului de aur“, fiecare cititor poate incerca sa-si faca o parere asupra lui Mizoguchi si sa-l incadreze in acest model structural.