Magia durerii
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura spectacolului »
Autor: Ruxandra Anton
Marcel (Max) Blecher, nascut in Botosani, intr-o familie instarita de origine evreiasca, a murit la doar 29 de ani, dupa lungile suferinte date de o boala incurabila la acea vreme, Morbul lui Pott, tuberculoza la coloana vertebrala, care s-a declansat in timp ce era student la Facultatea de Medicina din Paris. Viata petrecuta in sanatoriile din Berk in Franta, Leysin in Elvetia si apoi Techirghiol, i-au inspirat scrierile. Eugen Ionescu il numea ,,acest Kafka roman“, iar in „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian, Max Blecher este un personaj important. Opera sa este remarcata postum de critica literara care-l considera principalul reprezentant al literaturii autenticitatii, dar il situeaza si intre precursorii noului roman si in randul marilor scriitori existentialisti precum Franz Kafka, Robert Walser, Bruno Schulz. Remarcabila este alegerea, dar si adaptarea facuta de Radu Afrim, dupa romanul ,,Inimi cicatrizate“, monoloage din ,,Vizuina luminata“ si selectii de versuri din ,,Corp transparent“.
Forta vie a acestui spectacol se afla, fara indoiala, in jocul actorilor. Rareori mi-a fost dat sa vad performante actoricesti la aproape toti actorii.
Dupa atat de multe cronici scrise despre acest spectacol, e greu sa mai adaugi ceva fara riscul de a te repeta, dar e si mai greu sa nu scrii nimic. Mult timp de la vizionare am ramas cu acea bucurie pe care ti-o poate da un fapt de arta total implinit, insa sentimentul era atat de puternic incat se manifesta ca o implinire a mea. Asa ca am asteptat sa trec putin de granita acelui extaz si sa inteleg de unde vine farmecul spectacolului. Fiindca, nu?, cum poate sa te farmece o lume captiva bolilor trupesti? Poate ca acest spectacol dezvaluie calea pe care a mers Radu Afrim dintotdeauna in montarile lui, de multe ori controversate. Aici atinge acel varf greu de egalat: estetica uratului. Fiindca Radu Afrim indrazneste sa aseze sub lupa tot ce pare a fi strict intim, scabros, rascolitor, reflectand o imagine la care poate nu te asteptai sa fie substantial artistica. El te apropie de lucrurile cu care de obicei te temi sa te intalnesti, pe care le tii ascunse in seiful prejudecatilor si are darul de a te face sa simti totul ca pe o terapie spirituala, profund initiatica. Fiindca si despre asta e vorba aici: spectacolul este facut cu mijloacele initierii, gandit ca o initiere. Apropierea spectatorului de personaje nu se rezuma doar la gradenele de pe scena. Totul incepe mai devreme de rularea jocului propriu-zis. Intram deja in atmosfera: Eva isi spala intr-o covata calutul de ghips al dorurilor ei, Wandeska bate drumuri imaginare in colivia sanatoriului in asteptarea acelui ,,ceva“ care nu poate fi atins cu mainile ei infasurate in ghips, Quintonce si Solange sunt doi tineri plini de viata care se iubesc undeva in lumea din afara Berckului si incet-incet peisajul de afara dispare ,,ca taiat cu foarfeca“ si primesti cu ,,seninatate“ vestea bolii lui Emanuel fiindca toate evenimentele grave ale vietii asa sunt primite: cu seninul sperantei care ne da senzatia ca nu ni se intampla chiar noua.
Drumul lui Emanuel pana la Berck, privit printr-o fereastra de tren, poezia trista a acestui colt izolat de lume fac parte tot din initierea fara de care nu ai intelege la fel de firesc aceasta lume diferita de a ta, in asemanarile ei cu a ta. Aici s-ar mai afla un centru care da greutate emotionala acestui spectacol: materializarea ideii ca un om bolnav trupeste ramane intreg sufleteste si ca sufletul e mereu in cautarea dragostei. De aceea bolnavii de la Berck nu inspira compasiune, ci rascolesc in sanatatea inimii si sufletului. Pe un ecran pavoazat cu nisip, sfori, melci si scoici pietrificate se deruleaza peisajul cu trestii batute de vant (,,omul e o trestie“, nu?) si casele cenusii de atatea ploi din Berck, cu orizontul si marea pustii, dar si secvente in alb-negru, dintr-un alt timp, cu personajele alergand, pline de viata, pe plaja. Iar versurile sfasie trist un colt ascuns al acestei lumi, scrise pe ecranul cu imagini si suprapuse ecoului rostirii lor de catre personaje; acesta este iarasi un mijloc scenic care sublimeaza si contureaza narativ povestea. Sunt cateva scene tari unde grotescul se transforma ca prin farmec in obiect de arta. Pot sa spun ca rafinamentul si precizia cu care sunt construite scenele cu radacini in grotesc, regizoral si actoriceste, alcatuiesc adevarate tablouri de stare, daca pot folosi aceasta expresie in teatru: scena in care Wandeska ajunge la performanta sa-si soarba singura o parte din oul crud lasat in farfurie de Eva sau cea in care tot ea vorbeste cu pasiune halucinanta despre frumusetea pestilor de pe tarabele din piata, scena in care Eva danseaza si cea in care povesteste despre moartea calului ei mult iubit din care a mancat un biftec pentru a nu se desparti de el niciodata sau scenele erotice dintre Solange si Emanuel, Cora si Roger.
Un alt tip de discurs concentrat este cel folosit in scenele sugestive, metaforice: scena gramofoanelor cand sanatoriul prinde viata vara prin invazia clientilor ocazionali, dansul bolnavilor imitand mersul lui Quintonce dupa ce acesta moare si scena de varf a spectacolului in care Eva da o adevarata reprezentatie cu gramofoanele ei din ghips, purtate in buzunarul sortului de bucatareasa-infirmiera, care par sa prinda suflet si sa vorbeasca despre iubirea ei infinita de viata revarsata in ele, despre erotismul ei interzis de boala, despre bucuriile ei marunte care-i dau forta de a nu abandona acel loc. Intentia regizorului de a nu deprima se poate proba si prin umorul care, chiar daca e de sorginte cinica sau ironica, de cele mai multe ori este cat se poate de firesc si mobilizator: Eva pe plaja, Ernest o scoate afara fortat pe Eva, Emanuel primeste pe tava cu mancare si proba de urina a lui Quintonce, comentariul lui Emanuel despre fotografiile porno ale lui Quintonce etc. Senzorialul acestui spectacol este dus in toate planurile alcatuirii lui, incepand cu mirosul de spital al mancarii pe care Eva o imparte bolnavilor, continuand cu accentele puse pe jocul actorilor, cu proiectiile filmice si coloana sonora si terminand cu elementele scenografice. Alina Herescu a reusit si de aceasta data sa creeze un dialog perfect intre text si regie, folosind ghipsul ca liant principal (corsetele si gutierele bolnavilor, scaunele bandajate, umbrela Evei, telefonul bolnavilor, toate din ghips), dar si ecranul din panza cu nisip intarit, cu aspect de ghips, pe care sunt proiectate imagini din lumea de afara si imagini microscopice ale unei lumi ascunse ochiului, paturile speciale pe rotile, cu oglinzi rotative, dar si costumele personajelor care, prin eleganta lor, pastreaza acea amprenta a lumii pe care au parasit-o.
Insa forta vie a acestui spectacol se afla, fara indoiala, in jocul actorilor. Rareori mi-a fost dat sa vad performante actoricesti la aproape toti actorii. Marian Adochitei, in rolul lui Emanuel, joaca un autentic amestec de candoare, furie, uimire, dar si detasarea necesara supravietuirii, astfel ca el isi gaseste libertatea chiar si acolo unde e pierduta: la Berck va avea libertatea de a lenevi cat pofteste. El este cel ce introspecteaza, dar contempla si lumea din jur, intr-un proces continuu de definire de sine, ceea ce il va duce usor de la iubire pasionala la indiferenta atunci cand o cunoaste pe Solange. Mihai Smarandache are cea mai grea misiune in rolul lui Quintonce: aceea de a-si supune corpul la un mers contorsionat, dar o face cu atata naturalete incat nu poti sa-l surprinzi nicio secunda intr-o ipostaza normala. El este cel trecut prin mai multe sanatorii, supus la cele mai multe operatii, incat pentru el o operatie echivaleaza cu bautul unui pahar cu apa. La el speranta este legata de o minune si cu toate astea nu-si pierde dorinta si visul de a mai iubi si a fi iubit. Sunt doua momente remarcabile ale lui Mihai Smarandache: cel in care intra fara sa ezite in cursa de cros cu Tonio si cel in care isi termina cursa cu viata intr-un hohot de ras diabolic. Eva ramane personajul cel mai complex si ciudat, jucat memorabil de catre Lana Moscaliuc. La ea, caldura sufleteasca, nebunia, prostia, uneori rautatea seamana izbitor cu deformatiile corpului. Desi vindecata, a ramas in sanatoriu ca o piesa indispensabila. Emilian Oprea si-l asuma in mod firesc pe Ernest, personajul care, chiar vindecat, mai ramane un timp pentru a se ingriji de moralul celorlalti, uneori judecandu-i cu cinism, alteori avand idei nastrusnice de mobilizare, cum e cea cu petrecerea in cinstea sosirii lui Emanuel, insa cu o participare afectiva adevarata.
Poate ca in umbra sta si in el frica reintalnirii cu lumea din afara sanatoriului. Diana Lupan portretizeaza o Wandeska misterioasa, seducatoare, dar intangibila, Georgiana Mazilescu, prin personajul Isa, aduce femeia visatoare, increzatoare in cele mai imposibile lucruri, capabila sa iubeasca tainic daca dragostea nu ii este impartasita, Nicoleta Lefter, prin rolul lui Solange, creioneaza femeia-copil, capricioasa si melancolica iar Cora interpretata de Turchian Guzin Nasurla este femeia practica, fara mofturi, care traieste clipa. Si ceilalti actori pe care nu i-am enumerat (Dan Zorila – un dr. Ceriez nonsalant si linistitor – Bogdan Bucataru – un Tonio bland si naiv – Cristina Oprean – o doamna Tils intepenita in reguli si principii – Diana Cheregi – cu alura autentica de medic – Alexandru Mereuta – o figura stranie si colorata a omului cu pietre – Remus Archip – un bolnav care uita lesne de urmari cand e vorba de sex – Loredana Marinela Luca – o Anna expansiva si superficiala) intra in acelasi registru de personaje, chiar daca nu au aceeasi prezenta percutanta, dar fac sa se imbine toate straturile acestui spectacol de exceptie. Nu trebuie uitati copiii Ionut Tunescu si Sorina Urzica, a caror prezenta da o nota grava zambetului de pe fata lor, amintind ca ,,cicatricile sunt tesuturi insensibile la frig, la cald si la durere“.
Teatrul National Constanta, Compania „Ovidius“: ,,Inimi cicatrizate“ de Max Blecher. Dramatizare / Regie / Coloana sonora / foto / filmari: Radu Afrim. Scenografie: Alina Herescu. Video artist: Florina Titz. Cu: Marian Adochitei (Emanuel), Lana Moscaliuc (Eva), Nicoleta Lefter (Solange), Emilian Oprea (Ernest), Mihai Smarandache (Quintonce), Diana Lupan (Wandeska), Georgiana Mazilescu (Isa), Dan Zorila (dr. dr. Cer), Bogdan Bucataru (Tonio), Cristina Oprean (doamna Tils), Diana Cheregi (medic), Alexandru Mereuta (omul cu pietre), Turchian Guzin Nasurla (Cora), Remus Archip (Roger), Loredana Marinela Luca (Anna), Ionut Tunescu (copilul), Sorina Urzica (fetita).
Data premierei: 28 octombrie 2006