Scrisoare pentru jurnalisti si balerini
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Diana Dumitru
Stimati colegi,
Scriu acest material cu gandul ca este un soi de epistola, in care ma voi ghida dupa intrebarile voastre. Evit, asadar, cu tot dinadinsul un discurs teoretic, de manual, pe tema artei interviului cultural, pentru simplul fapt ca nu cred ca teoria mai are foarte mult de-a face cu practica. Aceasta din urma nu ne omoara, ci ne intareste. Convingerile, bruma de cultura si mai ales dorinta de a iesi din rand.
Cultura pare, la prima vedere, plictisitoare. In Romania, de exemplu, putine sunt evenimentele care reusesc sa sparga tiparele, care se dezbara de stereotipiile manifestarilor de tip PR. Jurnalistul de cultura trebuie sa faca un soi de balet printre fapte, intamplari si evenimente culturale, in adevaratul sens. Sa discearna, sa aleaga, sa trieze si mai apoi sa filtreze prin propriile sale trairi, pentru ca apoi sa-si faca publicul partas. E tare greu, pentru ca ai nevoie nu numai de condei sau de fler, ci, mai ales, de deschidere spirituala, de o curiozitate vesela, amuzata si amuzanta, de rabdarea de a arata celui caruia i te adresezi ca exista lucruri frumoase si pe care merita intr-adevar sa le traiesti. Cultura nu este si nu trebuie sa devina un lucru grav si trist, ci o interpretare surprinzatoare a realitatii.
In timp ce lucram la proiectul emisiunii „Jurnal Cultural“, am consultat cateva site-uri ale televiziunilor culturale din Occident. Una dintre concluziile la care am ajuns a fost ca oamenii hiperspecializati fac cel mai bine presa culturala. Ceea ce inseamna criticii. Impartiti pe felii si domenii, mai mult sau mai putin tineri (cred chiar ca media de varsta sare binisor de 35 de ani), oamenii care formeaza gustul publicului prin intermediul televizorului sunt oameni care stiu bine ce au de spus. Si care, de cele mai multe ori, chiar au de spus ceva. Nu ma refer numai la informatii, ci si la idei, opinii, atitudini. Imi place acest model si doresc sa pot lucra la un jurnal de cultura facut de cei mai buni oameni din fiecare domeniu al culturii. N-am mai avea atunci de-a face cu intrebari puerile, redundante sau de-a dreptul iritante. Pentru ca avem nevoie de oameni care sa ne determine sa gandim, sa gustam si sa experimentam.
Daca e sa discutam despre motivele superficialitatii jurnalistilor, sunt convinsa ca putem gasi o gramada de astfel de explicatii, mai mult sau mai putin convingatoare. Si la acest capitol am putea enumera: de la „bagaj cultural quasi-inexistent, lipsa de timp pentru documentare sau urgenta materialului, care trebuie sa apara imediat sau a doua zi, pana la blazare, plictiseala, suficienta. Cred insa ca e foarte important cuvantul directorului sau al redactorului-sef sau al celui care decide cine trebuie sa faca un anume interviu sau articol. Nu e suficient sa „ai om pe cultura“. Important este pe cine ai, pe cine lasi sa semneze in publicatia pe care o gestionezi, cu care vrei sa castigi bani, sa faci tiraj sau audienta.
Jurnalismul risca sa devina o categorie deprofesionalizata mai ales in media vizuale. In televiziune, toata lumea se pricepe la orice. Si acesta n-ar fi neaparat un lucru rau, dar exista un trend mai putin avantajos pentru public, de a pescui „vedete“ din alte zone decat cele specializate si de a le arunca in focul luptei, cu microfonul in mana, gata sa faca interviuri, dupa principiul „las' ca te descurci tu“. Unii o fac, dar prea putini. Din fericire, domeniul culturii ii sperie pe cei mai multi, ii inhiba si, prin urmare, prefera sa nu se bage. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce show-uri culturale am avea cu noile „vedete“ ale sticlei in voga, alese dupa criteriul „carismei“.
Exista un filtru al materialelor care sunt propuse spre difuzare/publicare in redactia unei televiziuni, a unui post de radio sau a unui ziar? Numele VIP-ului cultural e suficient pentru ca materialul sa intre pe post/sa apara, neconditionat?
Filtrul materialelor propuse spre difuzare se numeste, la noi, sedinta de sumar. Aici se stabileste ce, daca, cum si cand intra, dupa criterii pe care ni le-am stabilit noi pentru noi. Nu stiu daca e un avantaj sau un dezavantaj sa realizezi unicul „Jurnal Cultural“ (nu numai din tara). Poate, daca ar fi existat mai multe astfel de emisiuni, am fi avut un model, un reper, un element de comparatie. Asa ca ne masuram fortele cu noi insine, intr-un ocean de orgolii, pareri, gusturi, frustrari etc. Pare simplu? Ei bine, nu e!
Documentarea este un proces destul de laboroios si variaza, de la caz la caz. De pilda, la sosirea lui Mihalkov, colega mea, Magdalena Stanciu, s-a grabit mai intai sa revada, pe repede, parte din filmele regizorului rus, pe care le avea la indemana. Am discutat despre subiecte, despre filmarea sosirii la aeroport, despre workshop-ul de duminica. Rezultatul? A fost, cred, una dintre putinele jurnaliste din preajma lui Mihalkov care i-a adresat intrebari pertinente, ca, de exemplu: „De ce spuneti ca filmul rusesc este in crestere, cand el n-a fost niciodata mai mare decat atunci cand dvs. faceati filmele mari?“, sau „Filmul mare nu este definit de cifrele in bani. Va dati seama ca faceti parte din viata noastra?“ Cred ca astfel de intrebari dovedesc, cel putin, o foarte buna cunoastere a filmografiei regizorului rus, daca nu si o curiozitate fireasca a unui jurnalist de cultura cu adevarat profesionist.
O intrebare stas, neinspirata, poate primi un raspuns bun? Publicul e atent, in ultima instanta, la formularea intrebarilor sau la consistenta raspunsurilor?
O intrebare stas poate primi, dupa caz, dupa inspiratia intervievatului, sau dupa umorul acestuia, un raspuns care sa il caracterizeze. Oricum, la montaj se taie o buna parte din intrebari din motive de timp, in cazul stirii sau interviului de televiziune.
Vi s-a intamplat vreodata sa realizati un interviu pe fuga, cu intrebari „din top“? Ati simtit o jena/reticenta din partea interlocutorului?
Am facut interviuri pe fuga atunci cand mi s-a ivit pe neasteptate un interlocutor doldora de informatii. De cele mai multe ori, am reusit sa anticipez situatiile critice. In privinta reticentei, ei bine, oamenii de cultura sunt, in numeroase cazuri, fitosi cat cuprinde. Jena si retincenta interlocutorului sunt ignorate cu buna stiinta de un jurnalist profesionist.