People are people (?!)
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Mihai Fulger
critic de film
„Ma bucur foarte mult ca ma aflu in Romania, despre care am auzit numai lucruri minunate. Stiu ca tara dumneavoastra, dupa o istorie plina de fapte marete, si-a gasit recent locul – pe deplin meritat – in marea familie europeana, ca oamenii de aici sunt calzi si primitori si ca aveti multi tineri artisti talentati, care sunt invitati si invidiati in intreaga lume. Voiam de mult sa va vizitez si as fi facut-o chiar gratuit, insa organizatorii au insistat sa primesc un onorariu si, cum n-am vrut sa-i jignesc, am fost obligat sa-l accept; oricum, este vorba de o suma simbolica, nu mai mare de cateva zeci de mii de euro... Voi reveni cu placere in aceasta tara frumoasa si ospitaliera, de care ma simt deja legat, mai ales daca isi va permite cineva sa ma invite din nou. Ich bin ein Rumäne!“
Un astfel de discurs ar trebui rostit de fiecare invitat cu nume sonor, chiar din clipa in care a pus piciorul pe pamantul mereu surprinzatoarei Romanii. Astfel, n-am mai fi nevoiti sa ascultam zeci de intrebari stupide, variatiuni pe teme pseudopatriotice, caci acei „presari“ care n-au nici in clin, nici in maneca cu invitatul respectiv ar ramane fara grai. El insusi s-ar bucura mult mai mult de sederea aici, odata eliminata o sursa constanta de disconfort.
Atunci cand ne viziteaza o personalitate culturala importanta, cea mai mare problema tine, cred eu, de relatiile publice. Pentru ca organizatorii tin mortis ca evenimentul lor sa fie ultramediatizat, ei invita la conferinta de presa nu doar jurnalisti culturali, ci – mai ales – ziaristi din domeniul lifestyle sau people (n-am ce face, in romaneste nu suna deloc... trendy). Acestia din urma, neavand habar de opera oaspetelui, cum nu prea au habar de cultura in genere, parcurg in graba CV-ul sau si incropesc niste interogatii mai mult sau mai putin adecvate sau – si mai rau – nici nu mai pierd timpul cu asemenea fleacuri si aterizeaza direct la aeroport, impreuna cu setul lor de intrebari stereotipe. Astfel, nu ar trebui sa ne mire daca Francis Ford Coppola sau Umberto Eco primesc intrebari la care au raspuns anterior si Oana Zavoranu sau Monica Gabor Columbeanu. La urma urmei, oameni suntem cu totii, nu-i asa?
N-ar fi rau ca, atunci cand un oaresicare ziarist solicita participarea la o conferinta de presa si – mai ales – un interviu privat cu o vedeta culturala sosita pe meleagurile mioritice, sa i se verifice capacitatea de a inchega macar o fraza coerenta despre marele om caruia vrea sa-i adreseze intrebari. Nu stiu insa cati dintre organizatorii avizi de mediatizare ar accepta o astfel de proba.
De vreun an, am facut destul de multe interviuri cu regizori de film, romani si straini. Am apelat – si voi mai apela – la aceasta modalitate de expresie jurnalistica din mai multe motive: interviul mi se pare un text gazetaresc dinamic, mult mai accesibil decat o cronica sau un eseu, in intrebarile mele pot sa-mi exprim si opiniile despre cinematograful practicat de autorul intervievat si, nu in ultimul rand, consider ca am ce invata de pe urma acestei experiente – ca si cititorii mei de pe urma lecturii, sper. Nu am realizat niciodata vreun interviu cu intrebari „din top“: de fiecare data, am incercat sa (re)vad cat mai multe dintre filmele cineastului cu care urma sa ma intalnesc si mi-am construit o buna parte din intrebari pornind de la aceste filme. Pe langa o documentare obligatorie, este si o dovada de respect fata de interlocutorul tau. Nu vei putea ajunge niciodata la „arta interviului cultural“ daca nu ai pic de bunavointa.