O chestiune de minte, ambalaj si atmosfera
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Ana Maria Onisei
Sa-ncepem prin a elimina cliseul: interviul cultural e un soi de specie aparte, destinata oamenilor aparte. Nimic mai fals: interviul cultural e un produs jurnalistic ca oricare altul, (uneori) cu ambalaj inselator, dar (intotdeauna) pasibil de a fi intrigant (in fond, de cate ori nu alegem o cutie de ciocolata in defavoarea alteia, doar pentru ca are acel ceva care ne starneste iremediabil pofta?). Ne gandim ca atunci cand facem sau citim un interviu cultural trebuie sa capatam ceva din gravitatea personajului in cauza sau a temei abordate. Ca dialogurile culturale trebuie sa aiba o aura mistica si-un look sofisticat, fara de care nimic din spiritul grandios al culturii nationale n-ar transpare la justa valoare. Daca mai punem la socoteala si situatiile speciale in care trebuie sa „curtam“ personalitati internationale – a se rememora, de exemplu, desi cu tot cu neplacerile de rigoare, episoadele „Coppola“ sau „Mihalkov“ –, dezorientarea in fata propriului crez (ori a propriului apetit?) se amplifica, glasul se inmoaie, genunchii incep sa tremure, iar rezultatul e o insiruire lanceda de exclamatii penibile, interogatii timide si afirmatii pseudoerudite. Sau, la polul opus – ca doar ne sade bine intr-o tara a contrastelor –, aplicam tehnica-agresivitatii-de-taraba, ca nu cumva sa trecem drept nepregatiti si naivi in ochii iscoditori ai intervievatului.
Asadar, de ce au unele dintre interviurile culturale autohtone aerul plictisit si temator al unor domnisoare batrane? Poate si pentru ca jurnalistul e slab pregatit, batranicios in abordare, neinspirat sau incult, dar mai ales, as zice, pentru ca jurnalistul nu reuseste sa faca diferenta dintre bucataria redactiei si seara de gala unde va avea loc coctailul. Odata scos in lume, produsul, interviul trebuie curatat de orice stangacii si aranjat ca la carte. El trebuie sa fie un ansamblu de elemente, potrivite riguros la nivel conceptual si estetic. Trebuie sa fie legat, „curgator“ si curtenitor – cu publicul. Micile fisuri de imagine sunt acceptate numai atunci cand ii sporesc farmecul si reafirma unicitatea, iar abordarea/adaptabilitatea si atmosfera sunt ingrediente de neocolit. Mai intai, pentru ca interviul cultural trebuie sa coboare de pe soclu inspre public. Pentru ca personajul in carne si oase (din proprie experienta: evit interviurile facute „la rece“, prin e-mail) trebuie abordat dintr-o perspectiva umana si empatica. Cu alte cuvinte, e bine nu doar sa ne documentam „din carti“, ci si din suflul pe care il transmite personajul. Versatilitatea si cameleonismul (a se citi intr-o cheie pozitiva) sunt atuu-rile unui jurnalist educat si manierat, capabil sa-si scoata intervievatul din propria piele creatoare si sa-l „umanieze“. La fel cum abordarea „unicat“ individualizeaza si personalizeaza: repetitivitatea si frazele/intrebarile standard ar putea fi refuzate sau reformulate, de exemplu, de un bun editor – lucru care nu se prea intampla, atunci cand editorul exista, sub pretextul fals al ratiunilor ce tin de lipsa de timp, sau pur si simplu nu se intampla deloc, intrucat e foarte greu (chiar si sub aspect financiar) sa existe astfel de „filtre“ profesionalizate intr-o redactie culturala. Prin urmare, jurnalistul e singurul care isi impune standarde, in conformitate cu propria constiinta jurnalistica si chestiunea timp = deadline nu e o scuza plauzibila, caci, vorba lui David Randall: nu exista decat jurnalisti buni si jurnalisti prosti, nimic altceva nu mai incape in aceasta ecuatie.
Revenind tousi la „intreg“, la interviul ca produs, sa nu uitam ca atmsofera, aprofundarea si cautarea unei stari de confort pentru o discutie culturala ii revine in sarcina tot jurnalistului. Si ca, nu putem vorbi despre intrebari bune sau proaste, despre intervievati dificili sau volubili, in absenta unei strategii a ansamblului. Astfel de episoade sunt fie ghinioane, fie doar simple (dar nepermise) scapari, insa lucrurile tind spre normalitate, de obicei, mai ales atunci cand alegem sa gandim jurnalistic, si nu sa... muncim ca niste jurnalisti.