Interviul si umbra lui
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Iolanda Malamen
Sa pornesc asadar, cu nedisimulat si voios orgoliu de la ideea ca interviul este cu adevarat o arta.
Cu ani in urma, cand nici prin gand nu-mi trecea ca voi cultiva cu sarguinta acest mod de a „trage de limba“ un interlocutor sau altul, eram fascinata, spre exemplu, de interviurile Orianei Fallaci, un amestec de tupeu jurnalistic, informatie si rasfat al inteligentei. Si astazi, daca le-as citi, cu siguranta ar fi pentru mine o lectie de uimitoare spontaneitate si de nesatioasa pofta de subiecte „tari“. Din pacate, foamea de senzational, intrebarile facute „dupa ureche“ si lipsa de talent a multor jurnalisti fac, de multe ori, din interviu o specie hibrida, in care locurile comune si limbajul de lemn plutesc precum un nufar vested pe o apa tulbure. Bineinteles, aceste defecte nu deranjeaza pe toti intervievatii, tinand cont ca printre ei se afla si VIP-uri agramate, mondeni hilari de doi bani, care isi povestesc experientele pentru ca, nu-i asa, au foarte multe de spus. Astfel, aceste interviuri se transforma intr-o sursa inepuizabila de truisme in care, cu multa cruzime, sunt batjocorite limba romana si bunul simt. Lucrul acesta capata proportii aproape grotesti cand oameni de mare valoare sunt nevoiti sa raspunda punctual, facand eforturi vizibile, unor intrebari imbecile, stereotipe si indigeste. De curand, Nichita Mihalkov a venit in Romania si, inca de la aeroport, a trebuit sa faca fata unui tir de intrebari previzibile si penibile. E doar un exemplu din multe. Sigur, ca jurnalist te simti puternic daca esti primul care se repede cu reportofonul spre tinta, gata sa ingurgiteze raspunsuri, cum tot puternic te simti cand alergi inapoi spre redactii de reviste sau de cotidiene pentru a deserta continutul „tolbei“.
Motivele acestui neprofesionalism sunt grave si multiple: superficialitate, siguranta de sine, lipsa de respect fata de interlocutor, lipsa de respect fata de cititor – pe care-l consideri un complice obedient –, baltitul in aproximari, amestecul de valori, automultumirea, limbajul schemaic, neatentia si, de ce sa ne ferim de cuvinte, lipsa mizei culturale, estetice. Orice subiect e bun, si poti intreba pe oricine orice, cu o singura conditie: sa ai in tine micul-demon-netulburat al unei moralitati jurnalistice. Curiozitatea puerila si nevoia de senzational nu sunt suficiente. Nu poti, cu aceeasi dezinvoltura, sa-l intrebi pe Regele Spaniei, de exemplu, ceea ce-l intrebi pe Adrian Minune.
Cliseele verbale sunt profund inradacinate, mostenire ale unei impuse „sfieli“ comuniste, si transformate brusc, dupa ’90, intr-o avalansa nefiltrata de baiguieli agresive. Pentru cei care ne calca pamantul, Romania este un subiect care are parte, probabil, de sirul cel mai lung de intrebari fara noima. Ceea ce ma mira insa, repet, este rabdarea cu care raspund deseori personalitati de prim rang – culturale, politice, stiintifice, s.a.m.d. – la platitudini.
Din fericire, cu toata aceasta agresivitate gregara, care este in crestere, nu consider ca jurnalismul este o categorie deprofesionalizata, chiar daca multe publicatii au pierdut acel minim control al competentei si navalesc pe piata presei cu clisee bine asimilate. Jurnalismul inteligent, sclipitor, facut cu mare vocatie n-a stat degeaba in toti acesti ani, constituindu-se in modele si producand socuri (in sensul bun al cuvantului) publicistice.
Un rendez-vous ce are loc intre subiectul interviului si cel care intervieveaza poate fi si „blind“, fara o informatie prealabila, dar, ca sa faci sa traiasca o asemenea intalnire, descoperind fascinatia ei, e necesara o spontaneitate iesita din comun de ambele parti si o seducatoare intuitie. Totusi, se cere ca inainte de-a intreba, ca minim respect fata de subiect, sa fi aflat cateva lucruri care incheaga in final intalnirea, facand-o macar interesanta.
De multe ori, intrebari stas, stupide, banale pot capata raspunsuri bune; subiectul „isi vede de treaba“, parasind incet, incet intrebarea si lansandu-se in istorisiri vii, interesante. Publicul „vaneaza“, de cele mai multe ori, raspunsurile, povestile, si nu-l intereseaza ce si cine le-a provocat.
Nu am asaltat niciodata interlocutorul cu chestionare „de top“, fiindca cei pe care-i intalnesc si-i descos m-ar ocoli a doua oara.
As vrea, in incheiere, sa dau doua exemple de intrebari: Una hilara, stupida: „Ce ati simtit cand apele v-au inghitit casa?“. Una care, inteligent plasata, mi se pare buna: „Ce simtiti cand vi se pune o intrebare inepta?“.