„Suna-l si mai pune-i doua intrebari“
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Elena Vladareanu
a va povestesc o intamplare adevarata: primul interviu pe care l-am facut de cand sunt in presa. In 2001, la „Cotidianul“, internet nu exista decat la un singur calculator din tot biroul, iar un reportofon nu avusesem, de fapt nici nu tinusem in mana vreodata. Parca am 2000 de ani si va povestesc din copilarie. Probabil, cei care s-au facut jurnalisti mai tarziu nici nu concep documentare fara Google sau „inregistrare“ cu pixul. (Am auzit ca la „Romania libera“ era si mai rau: pana acum vreo doi inca se scria la masina).
Revenind. Trebuia sa fac interviu cu Eugen Uricaru, care era inca in interimat la conducerea Uniunii Scriitorilor, dupa moartea lui Ulici. Acum se apropiau alegerile si erau tot felul de mici scandaluri in presa, asa ca am fost trimisa sa fac interviu cu principalul candidat la presedintia institutiei. (Eram inca in probe la „Cotidianul“). Am sunat la USR, am facut programare, am ajuns, m-am asezat in fata omului, mi-am pregatit agenda in care imi facusem niste intrebari, mi-am pregatit pixul. Uricaru a inceput sa vorbeasca, eu am inceput sa ascult cu mare atentie. A urmat si a doua intrebare si tot asa. La un moment dat mi-am dat seama ca nu faceam lucrul esential: nu notam. Nici acum nu imi dau seama ce s-a intamplat, parca eram hipnotizata. Realizand ca nu mai am ce face, am incercat sa ma concentrez la ce imi spunea si sa incerc sa retin tot. Nu vreti sa stiti ce era in capul meu. Un cocteil alcatuit in egala masura din rusine si groaza de a ma intoarce in redactie fara interviu si a fi trimisa sa-l mai fac o data. Mi-a raspuns si la ultima intrebare, m-am ridicat si am iesit val-vartej. M-am oprit pe bancuta din hol si am transcris tot, direct din memorie. Nu cred sa fi uitat ceva esential, noroc ca omul nu e foarte vorbaret. Oricum, ii sunt recunoscatoare lui Eugen Uricaru, pentru ca daca ar fi vrut sa-mi faca rau, ar fi putut s-o faca atunci. El a vazut ca nu inregistram si nici nu notam ce-mi spunea. S-ar fi putut distruge o viitoare cariera de jurnalist. Poate era mai bine, pentru ca acum ma sperie ideea ca as putea iesi la pensie din presa.
Revenind la intrebarile voastre.
Da, jurnalistul e presat de timp si face – daca o face – documentarea din mers. Da, exista tendinta de a intreba in primul rand, atunci cand intervievat este un strain, despre relatia acestuia cu Romania: a mai fost, i-a placut, cum i se pare, ce parere are despre nu stiu ce romanesc. Probabil, ziaristul asteapta ceva de genul „Romania sucks“ sau „Pentru noi, artistii din State, arta din Romania este cel mai important punct pe harta artistica a lumii“. Nu poti sti niciodata ce apare. Daca iti raspunde asa la una dintre intrebarile astea, stupide, ai titlu, chiar deschidere de ziar. Sa ne amintim ca unul dintre cele mai citite si cunoscute interviuri este cel facut de Razvan Tupa cu regizorul Peter Greenway, pentru „Suplimentul de cultura“. E cunoscut pentru chestiile pe care Greenway le spune despre Romania.
Voi ati facut aceste intrebari gandindu-va strict la cel caruia i se ia interviul. El e ultimul la care se gandeste jurnalistul. Pentru ca, acesta din urma are un termen de predare, care poate fi in fix cateva ore (adica in acest timp el trebuie sa-si faca documentarea, sa faca interviul, sa-l transcrie, sa-l editeze), poate are un sef cretin care ii cere sa vina cu raspunsuri la anumite intrebari, chiar daca omul respectiv nu vrea sau nu are de ce sa discute despre ele, poate intervievatul da niste raspunsuri pe care acelasi sef nu le considera compatibile cu linia editoriala a publicatiei si-i spune „Suna-l si mai pune-i doua intrebari, ca astea nu intra si mai avem spatiu“. Deci, jurnalistul se gandeste in primul rand la el, apoi la cel care citeste: cum sa fac ca voi sa-mi cititi interviul. Din reflex, va cauta chestii tari, atat la editare, dar si cand isi face planul de intrebari. Abia in ultimul rand, se gandeste si la „marea personalitate culturala“. Din punctul meu de vedere, e ok asa. Daca ne-am gandi non-stop la „marea personalitate culturala“ pe care urmeaza s-o intervievam, ar insemna ca in loc de intrebari, sa inchinam ode, asa cum fac unii jurnalisti la conferinte de presa.
Toate astea pe care le-am spus eu nu trebuie sa scuze ignoranta, jemanfisismul, suficienta, prezente in procente importante la jurnalistul roman. Mi se pare suprarealist sa faci interviu cu Victor Rebengiuc fara sa stii cine e Victor Rebengiuc (caz real, fara exagerare). Daca insa mergi sa vezi filmul regizorului cu care urmeaza sa faci a doua zi interviu, daca macar rasfoiesti cartea autorului cu care urmeaza sa te intalnesti, daca arunci o privire pe alte interviuri pe care le-a mai dat acesta pentru a-ti da seama care sunt punctele tari, despre ce ii place sa vorbeasca, daca e sau nu vorbaret deja avem de-a face cu jurnalism serios.
(Nu mai am spatiu, dar daca as fi in locul vostru as face o dezbatere si despre presiuni externe: gen PR-i cretini, gen „mari personalitati culturale“ care te f… la cap de cinci mii de ori pana iti permit sa le publici interviul, despre fite si alte bazaconii).