Suferintele jurnalistului de ocazie
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Diana Popescu
Din ce motive apeleaza atat jurnalistii de teren, cat si cei specializati, care lucreaza in departamentele de cultura ale unor cotidiene sau reviste centrale, la aceleasi intrebari uzate si neinspirate, atunci cand se gasesc in fata unei mari personalitati? Bagaj cultural quasi-inexistent, lipsa de timp pentru documentare, urgenta materialului, care trebuie sa apara imediat/a doua zi, blazare, plictiseala?
Motivatiile – la indemana din belsug, fireste – sunt la fel de nesarate si de „standard“ ca si intrebarile pe care le incriminam aici.
Este jurnalismul o categorie deprofesionalizata? Daca da, care ar fi explicatiile (numar mare de publicatii dintre care prea putine se ridica la un nivel rezonabil, lipsa de timp, competenta maximalizata fortat – ziaristul e cel care scrie despre toate, indiferent daca se pricepe sau nu)?
Facandu-si un perpetuu deserviciu, jurnalismul se dovedeste constant un domeniu extrem de „generos“. Cum ziare, reviste, radiouri si televiziuni apar pe piata cu frecventa alergiilor, e imposibil sa le dotezi pe toate cu profesionisti dincolo de orice dubiu. Dar fiindca realitatea ne invata ca, in unele cazuri, conteaza mai putin priceperea ziaristului si mai mult marimea cupei de la pagina 5, nu vad de ce si-ar bate toata lumea capul cu vanatoarea de capete „supracalificate“.
Pe de alta parte, asa cum a dovedit-o istoria recenta a breslei, nu patalamaua de licentiat in Jurnalism face din scriitorul la gazeta un ziarist.
Care sunt intrebarile cel mai des folosite, atunci cand o mare personalitate culturala (scriitor, regizor, politolog etc.) viziteaza Romania? Care e locul geometric al cliseelor din care sunt compuse intrebarile?
Din arhiva „de aur“ fac parte celebrele: „Ce stiati despre Romania inainte de a veni aici?“, „S-a schimbat Bucurestiul de ultima data cand l-ati vazut?“ (se dovedeste, adesea, ca intervievatul e la prima vizita in tara), „Ce artisti romani cunoasteti?“, „Ce amintire haioasa aveti de la filmari/ inregistrari etc.?“ si, desigur, capodopera „Ce planuri de viitor aveti?“.
Exista un filtru al materialelor care sunt propuse spre difuzare/publicare in redactia unei televiziuni, a unui post de redio sau a unui ziar? Numele VIP-ului cultural e suficient pentru ca materialul intre pe post/sa apara, neconditionat?
Mai intai de toate, e necesar sa stabilim despre ce zona a presei discutam. Exista publicatii si posturi tv pentru care un nume face totul, indiferent ce (se) debiteaza in legatura cu el. Slava Cerului, au mai ramas in functiune si „intreprinderi“ media la care, chiar daca numele face sa vibreze timpanele unei natii intregi, e mai important ceea ce rezulta din discutia cu respectivul.
Ce presupune documentarea pentru un interviu cu o personalitate culturala? Ce bagaj minim de informatii, lecturi, filme e necesar pentru un astfel de rendez-vous jurnalistic?
Spre marea usurare a jurnalistului de ocazie, biblioteca nu mai e singura optiune pentru a se documenta. Internetul se dovedeste o inventie providentiala, care iti asigura maximum de confort cu minimum de efort. Daca nici cu astfel de instrument nu esti in stare sa-ti faci lectiile, e de preferat sa optezi pentru reconversia profesionala.
Ce inseamna o intrebare buna? Cum arata o intrebare proasta?
Intrebarea proasta e, de obicei, cea prin care intervievatului i se ridica la fileu si de pe urma careia cititorul nu se alege cu vreo informatie noua. Intrebarea buna e cea care il surprinde pe destinatar, il face sa zambeasca ori, dupa caz, sa se incrunte. Poate fi cea care il provoaca la confesiuni. Si il face sa se gandeasca mai mult de zece secunde inainte de a-ti raspunde.
O intrebare stas, neinspirata, poate primi un raspuns bun? Publicul e atent, in ultima instanta, la formularea intrebarilor sau la consistenta raspunsurilor?
Paradoxal, o intrebare stas e mai totdeauna „castigatoare“. Daca intervievatul face parte din zona „personalitatilor“ confectionate (ceea ce se intampla mai ales in perimentrul neaos), se remarca un soi de usurare combinata cu recunostinta: omul aproape ca-ti multumeste pentru o intrebare pusa a mia oara, fiindca a mai dat 999 de raspunsuri identice, deci stie exact ce sa-ti recite si tie.
Daca esti in fata unui om suficient de bine mobilat, va trece cu eleganta peste plictiseala intrebarii si va drege cursul interviului printr-un raspuns inedit. La urma urmei, se descalifica pe sine daca insira aceleasi fraze iar si iar.
Vi s-a intamplat vreodata sa realizati un interviu pe fuga, cu intrebari „din top“? Ati simtit o jena/reticenta din partea interlocutorului?
Din pacate, astfel de „accidente“ se intampla. Din fericire, intervievatul e, de regula, un ins versat in ale dialogului, asa ca va avea suficienta diplomatie incat sa nu-ti arate cat de scarbit e de atatea intrebari stupide.