Merge si-asa...
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Daniel Cristea-Enache
Exista in presa cotidiana o stare de urgenta, o continua presiune facuta asupra jurnalistilor „de teren“, din sfera culturala, ca si din cea socio-politica. Reporterul este trimis, uneori pe nepusa masa, la intalnirea cu cate o personalitate pe care ziarul nu vrea nicicum s-o scape; sau cu un eveniment ce trebuie prins si reflectat live. Nu e timp de preparative, de consiliere, de pregatire atenta a subiectului. In mod frecvent, se incearca agatarea acestuia, obtinerea unei declaratii care, apoi, sa poata fi data in pagina cu satisfactie: „in exclusivitate pentru...“.
Evident ca asemenea „intalniri“ (fie ele cu Nikita Mihalkov, Evgheni Evtusenko, Mario Vargas Llosa ori Umberto Eco) nu au nici o alta valoare decat cea a consemnarii trecerii lor prin Romania. Lucrurile sunt rareori aprofundate, convorbirile dureaza de prea putine ori atat cat sa reprezinte o comunicare substantiala. In aceste conditii, raspunsurile artistilor intervievati sunt in cel mai bun caz spontane si cuceritoare prin naturalete. Dar ele, nefiind meditate si elaborate, nu pot avea decat o minima valoare de intrebuintare culturala. Sunt aproape la fel de perisabile ca si intrebarile ce le-au starnit.
O sa credeti ca-mi apar formula de convorbiri, acel tip de dialoguri pe hartie din care au rezultat, pana acum, doua volume („Recursul la memorie“ si „Sertarul Scriitorului Roman“). Dar pot sa ma detasez de propria optiune si sa enumar cu obiectivitate nu numai avantajele, ci si dezavantajele ei. Am obtinut marturii si informatii pretioase de istorie literara, pagini veritabile de literatura confesiva; dar n-am putut sa elimin senzatia de artificialitate scripturala pe care unele fragmente o produc. Nu le poti avea, deodata, pe toate: un dialog si substantial, si scaparator; si oral, si bine scris. Sunt lucruri care se exclud, astfel ca trebuie sa optezi, in cunostinta de cauza, pentru formula orala (in care a excelat Tita Chiper) sau pentru cea scriptica.
Din „arta interviului cultural“ lipsesc, adesea, atat „arta“, cat si „cultura“; prin urmare, si „interviul“ insusi. Acesta presupune un fond de cunostinte si un cod comun celor care dialogheaza. Eu n-as putea face interviuri in toata puterea cuvantului decat cu scriitori, cu oameni ai scrisului, pentru care cuvantul este materialul de lucru. In ce fel as putea dialoga cu un sculptor sau cu un pianist de geniu? N-am avea aceleasi referinte, aceleasi repere si n-as intelege aproape nimic din ceea ce, eventual, ar vrea sa-mi explice. Dar de ce ar dori el sa dea explicatii unui diletant? Nu se afla la Scoala Populara si nu tine cursuri de instruire; are in fata un reporter despre care presupune ca este bine informat.
Iata ca am revenit la problema cea mai spinoasa a gazetarului cultural. Cat de bun trebuie sa fie acesta, cat de largi cunostintele lui, pentru a putea acoperi intregul spectru al culturii pe care e chemat s-o pagineze? Nu am nici o incredere in jurnalistii „generalisti“, cei care au aerul ca se pricep la toate, ca invart problemele culturii pe degetul mic, ca, printr-un apel la motorul de cautare Google si doua-trei intrebari timid-obraznice, au mai bifat, cu succes, un interviu cu o personalitate. Cred, in schimb, in jurnalistul specializat, care si-a delimitat o arie de competenta si se profesionalizeaza tot mai mult in spatiul acesteia. Jurnalistul care devine si critic (literar, plastic, de film, de teatru), dar numai intr-un anumit domeniu. Isi poate un cotidian permite luxul de a avea in redactie, la sectia de cultura, cate un specialist autentic pe fiecare dintre aceste domenii? Sau situatia ramane aceea specific damboviteana, cu cate un jolly-joker atoatestiutor care, luat la bani marunti, dovedeste ca habar n-are de nimic? Poate ca prima varianta pare prea costisitoare. Dar, atunci, macar niste consilieri si-ar putea asigura ziarul respectiv, daca tot se pretinde national in acoperire si universal prin problematica. Seful redactiei ar putea sa apeleze, in mod constant, fara heirupuri comic-disperate, la niste oameni de specialitate pe care sa-i consulte. Nu mi se pare foarte complicat.
Dar de ce sa se faca lucrurile bine si temeinic, decat improvizat si prost? Nu uitati vorba care a ajuns sa ne defineasca si pe care a remarcat-o si Nikita Mihalkov: merge si-asa...