Noua era a ticalosilor
articol aparut in Cultura, nr. 36 din 2006-08-24» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Dezvaluiri tulburatoare despre propria existenta face Radu Aldulescu in interviul acordat lui Marius Vasileanu pentru „Adevarul literar si artistic“ (831/ 2006). Scriitor eminent si probabil cel mai atroce „realist“ dintre prozatorii de azi, Radu Aldulescu, in pofida marelui sau talent ce explodeaza in toate romanele de pana acum, e un marginal, prin vocatie!, si intens marginalizat de o lume literara ce functioneaza in mare masura dupa alte criterii decat recunoasterea talentului si pretuirea meritului: incapabil sa se lase „uns“ de vreun ordin calugaresc al grupurilor de prestigiu care consacra prin atribuire, si nu prin recunoastere, e foarte probabil ca va continua sa-si traiasca pana la capat statutul asumat de marginal.
Ceea ce nu-l face mai putin valoros in ochii cititorilor - cati vor mai fi fiind! - ce-i deschid cartile ce nu se bucura, cu cateva exceptii, de atentia si gratiile criticilor profesionisti. O exceptie dintre acestea este cronicarul literar de la „Le Monde du Livre“: „in vara anului 1966 - povesteste prozatorul - publicasem trei romane, recompensate cu niste premii nationale, cand cineva mi-a semnalat o recenzie la «Amantul colivaresei» in «Le Monde du Livre» a lui Edgar Reichman in care se vorbea in termeni elogiosi de carte si autorul care sunt…
Las la o parte ca presa culturala de la noi n-a preluat traducerea articolului nici atunci, nici acum, la reeditarea cartii si ca unora din mediul cultural carora le-am povestit despre acea recenzie nu le-a picat deloc bine: mi s-a spus textual de catre niste scriitori si critici ca recenzentul cu rubrica de carte romaneasca din «Le Monde» e un necunoscator in privinta literaturii romanesti, care-si datoreaza locul acolo originii sale evreiesti si care a facut destul rau scriitorimii romane prin felul cum a scris despre ea… Ca sa vezi in ce va bagasem /…/ Acum cativa ani s-a intamplat sa ma intalnesc cu Edgar Reichman… Primul lucru care m-a intrebat a fost daca mi-a fost de folos recenzia aceea. I-am spus ca mi-a fost de mare folos, gandindu-ma desigur la bucuria de care vorbeam mai devreme, facand abstractie de acele lucruri la care se gandea el si orice om cat de cat cu capul pe umeri si picioarele pe pamant: burse, functii bine retribuite, avantaje materiale de tot felul, posibilitati de a practica unele forme de turism cultural, subventii pentru traduceri… Nimic de genul acesta nu m-a atins. Sunt, ca sa zic asa, virgin, aflat in postura rizibila a acelei fete batrane pe patul de moarte, a carei spovedanie ia tonalitati vehemente incercand sa convinga asistenta ca ea pleaca din lumea asta exact asa cum a venit. Mai mult chiar, si acum, ca si in urma cu zece ani, batand la mai multe usi, a trebuit sa ma conving ca nu exista in Romania institutie culturala, revista sau editura in stare sa-mi ofere ceva ca un post sau slujba cu un salariu mediu pe economie, eventual datorita faptului ca am scris niste carti“. Existenta materiala a scriitorului este aidoma marginalilor din literatura lui: un roman „urat“, plin de vicisitudini si disperari nascute sub asaltul permanent al grijii pentru ziua de maine. Sa nu ne ferim, cu discretie filistina, sa o spunem in gura mare: in Romania de azi, poate mai mult ca in cea de ieri, artistul e sarac si ajunge sa moara de foame de pe o zi pe alta!
Asta-i situatia: in special cu aceia care nu se lasa impinsi de instinctul gregar al asocierii in grupuri, clanuri, gasti literare, cautandu-si cu ardoare stapani pe care sa-i sulujeasca. Nostalgia stapanilor e departe de a fi pierit. Radu Aldulescu a pus umarul din greu la „construirea“ Romaniei dinainte de ’89: a „construit-o“ muncind ca un salahor ca sa-si castige painea la demolari. inainte de a fi o „experienta“ furnizoare de material literar, aceasta a fost singura lui sansa de a trai liber, la limita subzistentei, in timpul comunismului: „O alta experienta, iata, consumata in iarna ’84 - ’85 si de-a lungul intregului an 1985. Am lucrat la demolarea Asezamintelor Brancovenesti pe un ger de -30°C si pe urma la desfiintarea vechiului Dudesti si a zonei din imprejurimile Pietei Unirii, Morgii si Sfintei Vineri, ca muncitor cu carca, cu ranga, cu tarnacopul si cablul agatat de buldozere care trageau zidurile la pamant. Astfel de munci mi-a oferit comunismul, plus privilegiul hranei zilnice si al sigurantei unui acoperis deasupra capului, pe care mai apoi aproape ca le-am pierdut in schimbul amagirii de a ma numi scriitor. O parte din ce am facut la demolari e de regasit in ultimul capitol al «Amantului colivaresei…». ii e mai bine azi, in capitalismul romanesc de tip bizantin? „Bucurestiul - spune el - e orasul unde m-am nascut si am locuit pana la varsta de 49 de ani, cand am fost nevoit sa parasesc ultimul domiciliu stabil pe care l-am avut aici - apartamentul parintilor mei. Ei murisera cu un an in urma. Am iesit din Postul Pastelui 2002 lasand in urma moartea lor. Tata a murit in februarie si mama in aprilie. Anul urmator, in aceeasi perioada, in Saptamana Mare chiar, am plecat definitiv din casa pe care o mostenisem: a fost ca si cum am pierdut-o, in imprejurari pe care nu stiu daca voi ajunge vreodata sa le povestesc intr-un roman.
Tot atunci, chiar in Sambata Pastelui 2003, era sa-mi pierd si viata. Fara sa intru in amanunte, pot doar sa spun ca era sa mor de foame la propriu. De atunci locuiesc intr-un apartament dintr-un orasel de provincie aflat la 130 de kilometri de Bucuresti. Cu alta vorba proasta, as spune ca am ajuns aici facand pe scriitorul, ignorand asa-zisele necesare compromisuri ale supravietuirii. Asa am trait mereu, iar la varsta mea mi-ar fi cam greu sa ma schimb. Asa se face ca am parte de tot felul de experiente inedite. Iarna asta bunaoara (2005 - 2006), pana prin luna ianuarie am locuit si eventual am scris fara nicio sursa de caldura, intr-o camera cu gheata pe pereti. Primaria a hotarat decuplarea orasului de la agentul termic, ca masura represiva pentru neplata intretinerii. Totodata, primaria a gospodarit in propriu-i folos subventiile de caldura trimise de guvern populatiei. in sfarsit, se intampla-n Romania: spre sfarsitul lui ianuarie mi-am permis sa-mi cumpar un radiator electric. N-a fost o idee prea inspirata: am gasit in usa preavizul de debransare de la reteaua electrica in cazul neplatii sumei de 423 de lei noi, pe care n-as avea practic de unde sa-i iau…“. Un critic cinic - el chiar exista! - ar putea spune ca-i prind bine scriitorului asemenea „experiente“: mai scoate din ele o capodopera! Radu Aldulescu insusi nu-i prea departe de acest chip aparent „cinic“ de a judeca lucrurile: „Ca orice om, poate mai mult decat altii, sunt prizonierul si poate si victima propriilor iluzii…
intotdeauna am nimerit, viata m-a dus in locuri si situatii aparent fara iesire, apasatoare, despre care am ajuns sa aflu peste o vreme ca mi-au fost benefice. Ai nevoie desigur de oarecare confort economic pentru a face literatura si totusi scrisul presupune si o anume asceza, fara de care nu e posibila acea cunoastere a inimii de care vorbeam mai inainte, indispensabila in relatie cu marea literatura. Se spune, si eu cred ca pe buna dreptate, ca lumea aluneca spre rau si pentru ca oamenii s-au indepartat de literatura“. Aceasta viziune meliorista despre literatura ii face desigur cinste scriitorului, dar ea nu tine de foame. Sa mai zabovim putin asupra experientelor supravietuirii, notand ironia amara a aceleia dintre „experiente“ ce-l pun pe scriitor insituatia de a trai (munci) in capitalism la fel ca in socialism: „… in vara aceea (1996, n.n.), sotia mea era gravida, iar eu a trebuit sa lucrez o vreme ca zilier-salahor la constructia unei vile de pe Mihai Bravu. N-aveam alta sursa, cu banii pe care-i primeam seara cumparam mancare pentru a doua zi. Munceam ca in urma cu zece ani, la demolari, tot cu ranga, cu lopata si tarnacopul si eram - ca si acum la distanta de zece ani -, in cautarea unei slujbe cat de cat onorabile, care sa rimeze cat de cat cu aprecierea paginilor mele la adevarata lor valoare. Nu e vorba ca asta ma bucura, iar peste ea mai e si bucuria scrisului. La o adica, scrisul imi tine si de foame, si de sete, si de dor de codru verde… Ma anesteziaza pana la a ma face sa uit ca am doi copii carora nu am ce sa le ofer…“.
Scrisul ca drog e o boala de care sufera multi. Rara si impingand lucrurile intr-o forma de idealism cu nuante mistice, capacitatea lui Radu Aldulescu de a suferi suferinta si de a inmagazina fetele grotesti si atroce ale tragediei umane este enorma: cu „cerneala“ ei sunt scrise romanele lui. Iata ce spune despre ultimul dintre el, „Proorocii Ierusalimului“, un roman „célinian“ al inocentei batjocorite. „Tema e intr-adevar delicata si mai actuala decat la vremea cand scriam (am terminat cartea in 2001): copiii romani care fura, cersesc si se prostitueaza in Occident, in folosul unor retele de traficanti, a unui mediu interlop din care-si trage de fapt sevele vitale suprastructura politico-administrativa si economica, alcatuita din insi pe care ii vedem zi de zi la televizor si care vadesc o gandire eminamente pozitiva.
Ceea ce nu-i mai mult decat o aparenta, menita sa ascunda evidenta: ei sunt niste mesageri ai raului in lume si la noi, ajuns la apogeu, incat e posibil (si personajele mele cred asta) ca traim vremurile Apocalipsei. Cel care face astfel de profetii, citand in transa alcoolica versete biblice, e tatal lui Ierusalim - un cioban lipsit de credibilitate printre ai lui. in limba lui criptica si in delirul lui, povesteste de fapt genocidul impotriva poporului roman, desavarsit cu asupra de masura tocmai de cei care l-au executat pe Ceausescu acuzandu-l de genocid si erijandu-se in salvatori ai natiunii; este vorba de insi cu mentalitati net criminale si adesea criminali la propriu pe care, repet, ii vedem zi de zi la televizor, sub masti din ce in ce mai transparente in vremea din urma, asa incat n-a trebuit sa ma duc sa ma documentez in te miri ce subterane inaccesibile ale socialului. Pe oamenii acestia, comunismul, mai ales in ultima lui parte, i-a tinut intr-o stare de relativa hibernare, poate tocmai ca perioada asa-zisei tranzitii sa-i gaseasca odihniti, proaspeti si evoluand la adevarata lor valoare; traim intr-o noua era a ticalosilor, pe care Marin Preda (el a inventat sintagma si a impus-o) n-ar fi reusit sa o imagineze nici in cele mai negre cosmaruri ale sale“. Nu putem sti ori imagina cosmarurile lui Marin Preda: o buna (rea!) parte din ele au ramas in opera lui, inclusiv in cel din urma roman, „Cel mai iubit dintre pamanteni“. Scriitor de mare forta prozastica, Radu Aldulescu si-a prefacut cosmarurile furnizate de viata si de „experientele“ prin care trece in senzorii literari ai celei mai ample panorame a subumanitatii in care aluneca incet, dar sigur, ca gunoaiele Cutaridei, societatea romaneasca actuala. Iar resursele pentru fertilele lui cosmaruri „literare“ sunt inepuizabile in noua era a ticalosilor. De aceea, scriitorul, ca intr-una dintre viziunile asupra lui Sisif, poate fi in fine fericit.