Un interviu e ca un act sexual
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura controversei » dosar
Autor: Robert Serban
Catalin Sturza, Mihai Iovanel
Au fost Nichita Mihalkov, Evgheni Evtusenko, Mario Vargas Llosa, Francis Ford Copolla, Krzysztof Zanussi, Umberto Eco, s.a. Toti au fost intampinati, inca de la aeroport, cu intrebari de genul: „Cu ce ganduri veniti in Romania?“, „Ce parere aveti despre evolutia dumneavoastra?“ sau „Pentru cine faceti filme/scrieti carti?“.
In cazul cel mai recent – al vizitei lui Nichita Mihalkov – jurnalistii s-au intrecut, se pare, pe ei insisi in refuzul de a-si folosi imaginatia/cultura, bombardandu-l pe regizor cu intrebari standard, numai bune pentru a irita atat intervievatul, cat si telespectatorii sau cititorii.
Din ce motive apeleaza atat jurnalistii de teren, cat si cei specializati, care lucreaza in departamentele de cultura ale unor cotidiene sau reviste centrale, la aceleasi intrebari uzate si neinspirate, atunci cand se gasesc in fata unei mari personalitati? Bagaj cultural quasi-inexistent, lipsa de timp pentru documentare, urgenta materialului, care trebuie sa apara imediat/a doua zi, blazare, plictiseala?
Este jurnalismul o categorie deprofesionalizata? Daca da, care ar fi explicatiile (numar mare de publicatii dintre care prea putine se ridica la un nivel rezonabil, lipsa de timp, competenta maximalizata fortat – ziaristul e cel care scrie despre toate, indiferent daca se pricepe sau nu)?
Care sunt intrebarile cel mai des folosite, atunci cand o mare personalitate culturala (scriitor, regizor, politolog etc.) viziteaza Romania? Care e locul geometric al cliseelor din care sunt compuse intrebarile?
Exista un filtru al materialelor care sunt propuse spre difuzare/publicare in redactia unei televiziuni, a unui post de redio sau a unui ziar? Numele VIP-ului cultural e suficient pentru ca materialul sa intre pe post/sa apara, neconditionat?
Ce presupune documentarea pentru un interviu cu o personalitate culturala? Ce bagaj minim de informatii, lecturi, filme e necesar pentru un astfel de rendez-vous jurnalistic?
Ce \nseamna o intrebare buna? Cum arata o intrebare proasta?
O intrebare stas, neinspirata, poate primi un raspuns bun? Publicul e atent, in ultima instanta, la formularea intrebarilor sau la consistenta raspunsurilor?
Vi s-a intamplat vreodata sa realizati un interviu pe fuga, cu intrebari „din top“? Ati simtit o jena/reticenta din partea interlocutorului?
Asa cum mari fotbalisti, care au dat goluri „imposibile“ in cariera lor, au ratat (si) cu poarta goala, asa cum tipi care, desi n-au pus in viata lor gura pe sticla de bautura, au murit de ciroza, la fel si jurnalistii... Se intampla sa mai puna bietii de ei cate-o intrebare banala unei mari personalitati. (La o mare personalitate nu te poti duce decat cu mari intrebari, nu-i asa? Daca ar fi o personalitate... mijlocie, semnele de intrebare pot fi si ele mai mititele.)
Deseori esti nevoit, ca intervievator, sa „deschizi“ cu o intrebare neutra, „standard“, bleaga. Cand ne vedem cu cineva, ce mari intrebari ii adresam? Ma tem ca majoritatea dintre noi tot „ce mai faci?“ ori „cum iti merge?“ silabisim. Banalitatile (nu le spun amabilitati, ca-i soft, si se inflameaza vreun mare intervievator din zona, care nu abordeaza decat... dur) fac si ele parte din strategia unui dialog. Nu intotdeauna conjunctura iti permite sa ataci direct interlocutorul, nu poti fi viteaz tot timpul, nu se face sa sari direct la jugulara celui care-ti sta in fata. Tine de bunul-simt sa dai buna ziua, sa intrebi companionul cum se simte etc. si abia apoi sa-l iei la bani marunti. Nu de putine ori agresivitatea jurnalistilor – care cred ca microfonul sau reportofonul e o gantera ce ajuta la dezvoltarea muschilor – a dus la esecuri rizibile. Agresivitatea inhiba spontaneitatea. Asa cum, in functie de temperament, o poate stimula.
Un interviu e ca un act sexual. El are un preludiu unde, o stim (macar din carti, unii), se spun... cam aceleasi cuvinte, nu intotdeauna foarte destepte, nu pline de har si de profunzimi.
Daca ar fi sa intind coarda, as spune ca nu exista intrebari proaste, ci doar nepotrivite. E foarte important contextul in care ele sunt adresate. Una-i conferinta de presa, alta e un face-to-face. Unu-i interviul pentru presa scrisa, altceva este cel pentru televiziune. Anumite intrebari pot parea „subtiri“, dar poate ca ele nu sunt decat pasii spre adevaratul tir, poate ca ele sunt momentele de respiro pe care orice dialog trebuie sa-l aiba. Nu de putine ori se pot primi marturisiri spectaculoase in urma unor intrebari... tandre. Important e sa stii cand sa faci tu pasul in spate si sa-ti lasi interlocutorul sa inainteze, sa fandeze. Important e sa-ti lasi invitatul/invitatii sa vorbeasca, tu doar sa starnesti. Din pacate, sunt pline media vizuale de moderatori nevorbiti, care abia asteapta sa le pice o pleasca de invitat in platou ca sa se arate destepti, culti, mereu... pe faza. Am citit nu putine interviuri prin reviste literare in care intrebarile sunt de aceleasi dimensiuni (ca numar de semne) cu raspunsurile. Tine mortis scriitorul nostru dotat cu reportofon sa ne arate ca stie tot, ca-i acoperit, ca cel din fata lui n-are nici-o scapare, ca orice-ar spune e deja cunoscut.
Presa (fie ea culturala) nu galgaie de asi ai jurnalismului. Salariile proaste, tabloidizarea, stresul permanent fac ca traficul prin redactii sa fie permanent. Se vine si se pleaca. Putini sunt cei care prind cheag, care rezista. Or, n-ai cum sa faci performanta cu vesnicii calificati la locul de munca. Mi-e teama ca nici acum nu se doresc jurnalisti specializati, ci sunt preferati cei care stiu de toate (si, bineinteles, nimic cum trebuie).
Nu mi-am contorizat activitatea jurnalistica, dar, daca fac rapid niste inmultiri, cred ca am realizat, pana acum, peste o mie de interviuri. Nu toate... culturale. Si destule pregatite la botul calului (citeste: VIP-ului). Am lucrat vreo trei ani la sectia politica a unui cotidian timisorean, iar comenzile din partea sefilor mei erau cam asa: „Vezi ca a venit ministrul/ambasadorul/parlamentarul/liderul de partid etc. Fugi si fa un interviu cu el, pentru maine!“ Eh, si pe vremea mea (hi, hi!) nu exista Internet, sa-ti faci o minima predocumentare. Or, ministrul ala abia fusese numit. Ambasadorul alesese Timisoara ca prima tinta din afara capitalei. Asa ca am pus si eu destule intrebari banale, de panda, „clasice“, ca sa-mi pot face treaba. Dar ele nu s-au regasit in transcriere, si asta-i foarte important de subliniat si de stiut. Una este ce auzim prin conferintele de presa, alta este ce citim a doua zi in ziare ori ce vedem seara la TV. Mi s-a intamplat si mie sa deturnez intentionat conferinte de presa cu intrebari fara verb, apoase, ca sa pot lua exclusivitati dupa acele conferinte. Tine tot de tehnica sa creezi senzatia interlocutorului (asta merge mai ales cu politicieni) ca esti un papa-lapte, ca sa-l prinzi cu garda jos si sa-i plesnesti cateva intrebari peste bot.
In fata camerelor de luat vederi cade altfel... lumina unui dialog. Daca iti propui sa faci o emisiune de valorizare a interlocutorilor (cum fac eu, de sapte ani, la „A cincea roata“), atunci nu trebuie sa rotesti microfonul ca un lasou prin platou si nici sa le dai cu el in cap. Poti sa faci invitatii sa spuna lucruri formidabile, in vazul lumii, si fara sa-i haituiesti.
Gata! Nu-mi mai place sa dau lectii de jurnalism. Exista manuale bine facute (Marcel Tolcea – excelent profesor de arta a interviului – teoretizeaza, acolo, foarte bine aceasta specie), e important ca ele sa fie parcurse, din cand in cand. Cert e ca nu oricine poate sa faca interviuri interesante, la fel cum nu toti creatorii (cuvant-plapuma) sunt buni de gura.