Peruca lui Lawrence Sterne
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Privite indeaproape, cele doua directii ale prozei romanesti actuale, atat de antagonice si antagonizate – egofictiunea lui Adrian Schiop, Ionut Chiva sau Jean-Lorin Sterian vs. intoarcerea la story a lui Bogdan Popescu, Filip Florian sau Florin Lazarescu – au, in mod paradoxal, un punct esential in comun: ambele resping cu vehementa tehnicismul, autoreferentialitatea, artificialitatea scriiturii. Astfel incat se poate spune ca ne aflam, in prezent, in cel mai indepartat punct posibil de livrescul optzecistilor. N-as echivala nici „intoarcerea la fictiune“ despre care s-a vorbit insistent in ultima perioada cu intoarcerea la literatura intr-un sens pur si dur. Una dintre caracteristicile principale ale povestii, la fel cu aceea a autofictiunii, e tocmai incercarea de eludare a tehnicii literare. Atat egofictiunea, cat si povestea impun cititorului un pact literar slab, ii alimenteaza iluzia ca are de a face cu altceva decat literatura. Cititorul actual face alergie ori de cate ori da peste vreun insemn al literarului intr-o carte de fictiune.
Hypocrite narrateur
Inca de la primul roman, „A toi, cuando tu no estas“, aparut cu fast la seducatoarea si abandonata colectie Humanitas-debut, Mihnea Rudoiu nu parea a avea prea multe in comun cu trendul acesta antiliteraturizant. Dimpotriva, as spune ca autorul face o adevarata parada din raportarea la modele livresti. Departe de a reprezenta un recul al livrescului, al doilea roman al prozatorului se plaseaza si mai categoric sub „umbrela“ unei retete literare. „Micul Abelardy. Viata si opera“ trimite inca din titlu la Bildungsromanul de secol XVIII. Fiu indepartat, dar legitim al lui Fielding sau Sterne, Mihnea Rudoiu s-a nascut, totusi, intr-o perioada putin populata de eroi nu doar in lumea reala, ci si in cea fictionala. Nici caracterul, nici viata „Micului Abelardy“ (transcris totusi cu majuscula) nu justifica o naratiune extraordinara sau exemplara. Mai pe sleau spus, Abelardy e mai degraba un tip mediocru, pe care naratorul – ni se spune de la inceput – se cazneste sa-l prezinte intr-o lumina favorabila. Si apeleaza, in acest sens, la armele prozatorilor englezi din secolul XVIII. Numai ca prefacandu-se ca isi transforma personajele in niste eroi, naratorul ipocrit din „Micul Abelardy. Viata si opera“ nu face decat sa le afirme si mai zgomotos mediocritatea. Intregul efect umoristic al romanului (de fapt, intregul efect) provine din tratarea unor oameni si a unor intamplari obisnuite prin ritualul narativ si emfaza stilistica a prozei „de inceputuri“. Daca acolo, insa, ironia ascundea o buna doza de simpatie a autorului fata de personaj, in proza lui Mihnea Rudoiu, ea se transforma intr-un cinism de un comic greoi si vetust, dar care merge la sigur. In literatura noastra, numai naratorul lui Breban isi batjocoreste personajele cu mai mult fast.
Astfel, Mihnea Rudoiu practica tehnica „strivirii“ personajelor prin comparatie, prin permanentul raport la modele ilustre. Ilustrativ e portretul lui Abelardy senior: „Se declara un admirator neclintit al lui Napoleon, cu care si semana in unele privinte. Era bondoc ca imparatul, rotund si gusat, cu degetele inecate in pernute de grasime si, din cand in cand, la fel ca acesta, il incerca o criza acuta de cistita, iar hemoroizii ii vizitau fundul. Se diferentia de Nabulioni intr-o singura privinta: generalul Abelardy nu cunoscuse razboiul decat in filme si nu obtinuse victorii la Abukir, Marengo, Austerlitz si Jena doar pe harta militara. Desigur, nu era vina lui ca se nascuse in vremuri de pace“. Eufemismul, vorbirea antifrastica sau comicul hiperbolizant sunt numai cateva dintre registrele pe care Mihnea Rudoiu le pune in joc cu o dexteritate uimitoare. Ca orice manierist care se respecta, tanarul autor stie sa ocoleasca savant subiectul si sa transpuna ecuatii simple intr-un limbaj bombastic-abstract. Iata-l pe prozator proband peruca stilistica a lui Sterne in pasajul despre procrearea eroului sau central: „In ce abisuri s-au cufundat cei doi in clipele acelea, sincer, nu are rost sa insist dar, la momentul terminus, Eduard, scotand un urlet de razboinic – urletul nebun al lui Matho, indragostit de Salammbo, cand alerga de jur-imprejurul Cartaginei –, a trimis in pantecul sotiei o ceata de capcauni cu coada filiforma, dintre care unul, mai sprintar, s-a dezbracat de codita si a penetrat masa sferica si imobila a ovulului lui Jessie. Astfel, prin mijlocirea acestui aghiotant vivace, viitorul general de infanterie Eduard Abelardy avea sa contribuie, peste nu mai putin de 8 luni, 25 de zile, 8 ore si 33 de minute, la proliferarea numarului de progenituri ale omenirii cu inca un individ, in speta Micul Abelardy“.
Micul Abelardy vs. Marele Destin
Nici macar personajul central nu e scutit de fatarnicia irezistibila a acestui narator. Ca sa nu ne spuna ca eroul sau e un loser din nastere, prozatorul prefera sa precizeze ca, pur si simplu, in momentul creatiei lui, „Dumnezeu nu a dat tot ce a avut mai bun din el“. De altfel, aceasta persiflare auctoriala il insoteste aproape permanent pe eroul central. Istoria Micului Abelardy e figurata ca o renuntare in trepte la diferite visuri de marire din tinerete. Ca toate spiritele mediocre, Abe poseda o interioritate usor defazata, ramasa intr-un stadiu romantic. Daca la inceput, tanarul avea intentia orgolioasa de a deveni un politician de marca sau actor, cu timpul, va trebui sa opteze pentru meseria de scriitor. Si nu dintr-o vocatie iesita din comun, se grabeste sa adauge naratorul, ci din ambitia, mai mult sau mai putin practica, de a o intalni pe EA. Sub lentila ironica a naratorului, povestea lui Hector Abelardy devine un fals romant, in care tanarul erou, nu prea aratos, nici exagerat de talentat, isi urmareste, prin toate mijloacele posibile, „visul“, intalnirea cu „Contesa“ inimii sale. Revelatii inchipuite, esecuri rasunatoare sau batalii castigate pe moment, toate alcatuiesc fabuloasa questa amoroasa a lui Abelardy. Ba mai mult: evenimentele din viata personajului sunt proiectate pe scena larga a istoriei, Micul Abelardy se confrunta, in paginile lui Mihnea Rudoiu, cu Marele Destin. Cand isi creeaza opera, scriitorasul preia ceva din demonia autodistructiva a celuilalt mare prototip al creatorilor din secolul XX, Adrian Leverkühn. Si daca Thomas Mann nu avea posibilitatea sa ne ofere mostre din muzica orgiastica a personajului sau, Rudoiu insereaza, propriu-zis, fragmente ilustrative din scrierile lui Hector Abelardy. Fragmentele impun lectura romanului pe doua paliere diferite, invitand cititorul sa caute corespondente intre „viata“ si „opera“ personajului. Dincolo de faptul ca sunt transpuneri („sublimari“, cum ar veni) ale pasiunilor Micului Abelardy, prozele concepute de acesta nu sunt rele deloc pentru un scriitor de mana a doua. Am putea banui ca in redactarea operelor, autorul isi ajuta considerabil personajul. Putand fi citite si ca niste pasaje independente, insertiile din opera lui Abelardy sunt probe de virtuozitate ale unui prozator care, desi nu stie sa creeze personaje viabile din punct de vedere psihologic, stapaneste destul de bine arta comentariului livresc si a naratiunii de idei. Chiar daca nu-i reusesc dramele individuale, Mihnea Rudoiu stie sa amplifice teoriile si referintele livresti la cote fabuloase. „The good, the bad and the ugly“, utopia celor urati, are ceva din dezvoltarea paranoic-exacta a „Arhitectului“ cartarescian. Cel mai bun pasaj din tot romanul e, insa, mica epopee comica, pretioasa si eufemizanta, „Devil’ s advocate“, inspirata si ea dintr-un short story al lui Maugham. De altfel, lucru bizar, formula lui Mihnea Rudoiu e cu atat mai degajata si mai spontana, cu cat se plaseaza mai precis sub influenta directa a unui autor. E ca si cum prozatorul nu ar putea scrie decat in duet, live, cu modelul sau literar de fata
Intre fals romant si romant
De altfel, formula din „Micul Abelardy. Viata si opera“ suporta si testul invers: atunci cand autorul renunta la spectacolul livresc si la fanfaronada abstracta, intreaga poveste devine extrem de plata. Formula lui Mihnea Rudoiu da rezultate cu o singura conditie: ca prozatorul sa nu se ataseze prea tare de personajul sau. Povestea e autentica atata timp cat naratorul reuseste sa-si pastreze o distanta ironica fata de personajele sale mediocre si intamplarile lor banale. In partea a doua a romanului, prozatorul renunta la comentariul auctorial care asigura un relief fabulos acestei lumi banale. Falsul romant, denuntat ca atare de narator, se transforma intr-un romant pe bune. Fara alibiul ironiei, banalitatea personajelor si a intamplarilor devine o banalitate a prozei insesi. In consecinta, drama amoroasa a Micului Abelardy se coloreaza la tot pasul de tonalitati patetice si teziste: „Ar fi dorit sa straluceasca precum in replicile din carte, unde pierdea saptamani intregi pentru a asterne cateva pagini, pagini ce, dupa alte saptamani, erau complet revizuite. Socotea ca trebuie sa spuna de fiecare data ceva nemaipomenit, care sa o uimeasca pe Amelie prin agerime si subtilitate. Traia cu impresia ca trebuie sa sclipeasca in fiecare secunda pentru a putea mentine aprinsa in ea starea de vraja in care o tinuse cartea“. O cale de iesire ingenioasa, insa nu mai putin sterila si repetitiva, gaseste Mihnea Rudoiu in finalul romanului, cand transporta aceasta idila romantioasa intr-un soi de teatru a la Beckett, „opera“ finala a stangaciului Abelardy.
Chiar daca nu e o reusita de proportii, al doilea roman al lui Mihnea Rudoiu ar putea consacra o formula inedita in contextul prozei actuale. O recuperare, pe baze umoristice, a manierei intelectualizante, trimisa la colt dupa inflatia optzecista. Una peste alta, am convingerea ca „Micul Abelardy. Viata si opera“ prilejuieste intalnirea cu un romancier care n-a dat inca tot ce poate.