Strategii de coruptie
articol aparut in Cultura, nr. 70 din 2007-05-03» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
Cand lingvistii se apuca si fac treaba criticilor si a teoreticienilor literari inseamna ca suplinesc un deficit. Real sau imaginar, deficitul in cauza e mobilizator si productiv.
Liliana Hoinarescu, cercetator la Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan“ si doctor in litere cu teza „Structuri si strategii ale ironiei in proza postmoderna romaneasca“ s-a instalat exact imprejurul unui asemenea deficit: avem proza romaneasca, dar nu are cine sa-i ateste/ infirme postmodernitatea intr-o maniera persuasiva.
Eficienta lucrarii sta intr-o suma de intersectii care ar detine, in colaborare, adevarul despre un segment problematic al literaturii romane, pasibil de postmodernism.
Intersectia nr. 1: ironie vs. proza/ roman, stipulata de tandemul Bahtin – Booth si acreditata de convingerea ca orice roman este o structura fundamental ironica, in masura in care i se aplica definitia laxa a ironiei, ca polifonie si disociere functionala intre un autor si un narator.
Intersectia nr. 2: ironie vs. postmodernism, consecinta a postulatului: orice text postmodern este esentialmente ironic, dar nu orice text ironic este esentialmente postmodern. Si derivata din aceasta:
Super-intersectia nr. 3: ironie vs. postmodernism vs. proza romaneasca (nevrozant-interminabila daca e pisata sub aspect ideologic – epistemic, dar destul de salubra daca ii sunt aduse strict argumente de tehnica literara. Liliana Hoinarescu se abtine de la prima posibilitate.)
Acestui cumul de intersectii i se propune o rezolvare pragmatica (sau preponderent pragmatica, pentru ca ceea ce aserteaza autoarea ca fiind o abordare pragmatica a textelor este un hibrid de naratologie, stilistica, estetica si istoria romanului, de la Apuleius citire). De ce pragmatica? De unde iluzia ca Bahtin, Ducrot, Grice & descendentii sisteaza marasmul indecizional in care se invarte proza romaneasca plus-minus ghilimele postmoderna? Nu stiu de unde. Probabil din fericirea constatarii ca exista Mircea Cartarescu (sic!). Si din greata constatarii consecutive ca, in ceea ce-l priveste, critica romana s-a epuizat in tratamente inteligente de tipul „Mircea Cartarescu este un poet al Bucurestiului“. Abordarea pragmatica nu e un scop in sine al acestei teze. Desi discret expus, scopul este unul polemic: criticii romani sunt diletanti si nu dau masura produselor literare care-i solicita; Cartarescu nu merita doar un Bodiu sau o Musat. Cartarescu merita toata avangarda si postavangarda pragmaticii, stilisticii si a istoriei romanului. Si nu numai Cartarescu. Merita si Paul Georgescu, si Agopian si Banulescu. Idee directoare & diagnostic exact: avem literatura, dar n-are cine s-o citeasca.
Totusi, nimeni nu garanteaza ca un posesor al unei bibliografii in care figureaza cu inerenta conceptele de „metafictiune“ sau „act ilocutionar“ se confunda cu un cititor relevant, sa zicem, al lui Cartarescu. Otoiu, Bodiu, Lefter sunt niste informati. Carmen Musat contine o bibliografie adusa la zi. Diferenta dintre Liliana Hoinarescu si acestia este insa urmatoarea: in timp ce primii detin referinte, autoarea tezei de care ma ocup detine si releul referintelor. Altfel spus, detine metoda de a optimiza sub aspectul pertinentei relatia dintre o referinta si alta referinta. Obtine plauzibilitatea, si cumva necesitatea, agatarii pe traseul „conectori de modalizare“ – „deictice“ – „parametri pragmatici“ – „argumentatie inversa“ – „doxificare-dedoxificare“ – „instante de enuntare“ – „protocoale pragmatice“, a subiectelor MHS sau Grosan. Obtine mai mult decat atat: reuseste chiar acrosaje din canon: Rebreanu, sa zicem. Va propun un exemplu de acomodare a acestuia la „practicile citationale postmoderne“ si la „strategiile de coruptie (inter)textuala“:
„Vasile Baciu (gros si ragusit): – Eu nu ma codesc deloc, domnule parinte… Eu ii dau fata… (Cu un gest larg): Uite-o! Sa si-o ia si sa fie sanatosi! Ion (arogant): – Nici eu nu ma codesc, ca m-ar bate Dumnezeu, numai ca vreau sa stiu si eu ce iau si ce-mi da… (Cu elocventa) Am dreptate, domnule parinte, ori n-am? (Tata socru): – Ii dau fata acum, iar dupa moartea mea, lor le ramane tot ce am agonisit, ca doar n-am sa duc nimic pe cealalta lume… (Raspicat si privind cu superbie spre Belciug) Cat traiesc insa nu vreau sa ajung pe drumuri si sa ajung la batranete sa cer de pomana. Mirele (con fuoco): – D-apoi cu fata ce sa fac eu, bade Vasile? (Crescendo) Spune-mi d-ta, ce sa fac? Am eu avere ca d-ta, am eu pamant?... Ori d-ta vrei sa ne bagam slugi amandoi ca sa nu pierim de foame? (Socrul tunator:) – Sa munciti si sa va faceti! (Ginerica sarcastic): Oare?... Da’ pan-amu n-am muncit? Pan-amu nu mi-am sfaramat de ajuns oasele? Ca, slava Domnului, cu mainile in san n-am stat! (Spumega) Si-am avut oare vreun folos din toata truda? Am ramas tot ca degetul gol (Pauza de efect) S-amu ai vrea sa mai hranesc si pe fata d-tale, ca ti se pare ca dansii nu-mi sunt pana peste cap! (Bogatasul darz): – Cat traiesc eu, nu dau nimic!... Asta s-o stii dinainte! Nici un creitar, nici o palma de loc! (Dramatic) Mai bine o omor si o ingrop; cel putin sa stiu ca am omorat-o eu, pentru ca nu si-a tinut cinstea si nu m-a ascultat pe mine… (Obstinat) Asa! Uite-asa!“
Ati parcurs un fragment din „Ion“, codat in cheia citarii ironice practicate de Paul Georgescu in „Solstitiu tulburat“. Referentul lor este identic (Ion reclama pamanturile de la Vasile Baciu, care refuza sistematic), iar procentual, textul este 90% rebrenian si 10% marca Paul Georgescu, prin insertiile parantetice. Si totusi distanta dintre „Rebreanu“ si „Rebreanu à la Paul Georgescu“ este astronomica. Pasajul din „Ion“ ar fi putut aparea ad-litteram la oricare Banulescu, Grosan sau Agopian, fiindca viata (mai ales in regim fictionar) e plina de constante. Insa diferenta dintre Rebreanu si „postmodernii“ romani nu este cea dintre un autor cu subiecte tari si niste autori cu subiecte moi. Este diferenta dintre rembrandt cu rama aurita si rembrandt cu rama tinichelizata; adica o diferenta ironic-ideologica. Rama oxideaza tabloul, iar „ginerica sarcastic“ placat pe „Pan-amu nu mi-am sfaramat de ajuns oasele?“ concediaza rapid toata problematica rebreniana. Si problematica in genere. Mise-en-abime simptomatica pentru ironia postmoderna.
Ader la mobilul polemic al Lilianei Hoinarescu. Ma satisface modalitatea ei de a chestiona pe filiera pragmatica, aplicat stiintifica, laxismul materiilor critice care arondeaza proza romaneasca contemporana. Face bine atunci cand sanctioneaza inexactitatea cutarei asertiuni manolesciene. Criticii sunt sanctionabili, unii pe felii de discurs, altii in integralitatea atitudinii.
Ma opresc insa din adeziune in momentul in care Liliana Hoinarescu este pe punctul de a sanctiona critica literara ca instanta. Mai precis atunci cand, constatand derapajele interpretative ale criticului x sau y, e pe punctul de a decide ca, in general, critica literara este un construct preponderent defect, fiindca se bazeaza pe optici failibile de tipul gustului si al intuitiei. Am avut curiozitatea de a detasa, in timp ce citeam, vocile autorului Liliana Hoinarescu: vocea de scena este, evident, cea a profesionistului pragmatician pus la punct cu referintele si optimizarea coabitarii lor intr-un sistem. Dar vocea din culise este cea a criticului literar. Liliana Hoinarescu afirma ca rezultatele cercetarii sale sunt obtinute inductiv: de la text la teorie. Analizand cateva romane ale catorva scriitori romani si straini, obtine diferenta specifica a ironiei in literatura: restransa (roman postmodern) si generalizata (roman ironic). Dar: inainte de a fi analizate, aceste romane au fost triate conform unor pre-judecati. Autoarea a avut intuitia solutiei pe care o va obtine. Macar pe sfert, jocurile erau jucate din momentul alegerii corpusului de texte, alegere care a avut la origine un act critic, nu unul pragmatic. Un act critic (si nu pragmatic) este si verdictul de valoare cu care autoarea doteaza fiecare dintre textele iesite din malaxorul pragmatic. Liliana Hoinarescu divulga esecul estetic al „Femeii in rosu“ al trio-ului Nedelciu – Babeti – Mihaies, si succesul formulei cartaresciene, sau agopiene, asa cum ar face-o Manolescu si Negrici. Divulga esecul camilpetrescian din „Patul lui Procust“, aprobandu-l pe Calinescu!
Lectura pragmatica a unui text literar este incontestabil o achizitie de exceptie, dar, din nefericire, nu e prevazuta cu mecanismele de evitare a balastului, mecanisme cu care, de bine de rau, este prevazuta critica. Pragmatica textului literar functioneaza bine pe un corpus de texte deja – subliniez – deja acreditat de critica. Un pragmatician poate argumenta mai convingator si mai detaliat decat un critic valoarea prozei lui Mircea Cartarescu. Dar poate, cu aceeasi nonsalanta, sa-i aseze pe acelasi palier al research-ului analitic pe Grosan si pe Márquez si sa de duca din amandoi, la paritate, esenta conceptului de ironie. Linia Grosan – Márquez este o generozitate pe care un critic rodat nu si-ar fi permis-o. Ea este un reflex de cercetator pozitivist si aplicat pe text, care ingrijeste cu egala aplicatiune un fragment de oralitate suburbana si un fragment de Borges.
Analiza pragmatica este apta sa decanteze la milimetru subspeciile ironiei si combinatorica lor, dar nu ofera indici de performanta. Nicio referinta din bibliografia pragmaticii nu poate proba diferenta dintre natura, facatura si literatura.
Liliana Hoinarescu, cercetator la Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan“ si doctor in litere cu teza „Structuri si strategii ale ironiei in proza postmoderna romaneasca“ s-a instalat exact imprejurul unui asemenea deficit: avem proza romaneasca, dar nu are cine sa-i ateste/ infirme postmodernitatea intr-o maniera persuasiva.
Eficienta lucrarii sta intr-o suma de intersectii care ar detine, in colaborare, adevarul despre un segment problematic al literaturii romane, pasibil de postmodernism.
Intersectia nr. 1: ironie vs. proza/ roman, stipulata de tandemul Bahtin – Booth si acreditata de convingerea ca orice roman este o structura fundamental ironica, in masura in care i se aplica definitia laxa a ironiei, ca polifonie si disociere functionala intre un autor si un narator.
Intersectia nr. 2: ironie vs. postmodernism, consecinta a postulatului: orice text postmodern este esentialmente ironic, dar nu orice text ironic este esentialmente postmodern. Si derivata din aceasta:
Super-intersectia nr. 3: ironie vs. postmodernism vs. proza romaneasca (nevrozant-interminabila daca e pisata sub aspect ideologic – epistemic, dar destul de salubra daca ii sunt aduse strict argumente de tehnica literara. Liliana Hoinarescu se abtine de la prima posibilitate.)
Acestui cumul de intersectii i se propune o rezolvare pragmatica (sau preponderent pragmatica, pentru ca ceea ce aserteaza autoarea ca fiind o abordare pragmatica a textelor este un hibrid de naratologie, stilistica, estetica si istoria romanului, de la Apuleius citire). De ce pragmatica? De unde iluzia ca Bahtin, Ducrot, Grice & descendentii sisteaza marasmul indecizional in care se invarte proza romaneasca plus-minus ghilimele postmoderna? Nu stiu de unde. Probabil din fericirea constatarii ca exista Mircea Cartarescu (sic!). Si din greata constatarii consecutive ca, in ceea ce-l priveste, critica romana s-a epuizat in tratamente inteligente de tipul „Mircea Cartarescu este un poet al Bucurestiului“. Abordarea pragmatica nu e un scop in sine al acestei teze. Desi discret expus, scopul este unul polemic: criticii romani sunt diletanti si nu dau masura produselor literare care-i solicita; Cartarescu nu merita doar un Bodiu sau o Musat. Cartarescu merita toata avangarda si postavangarda pragmaticii, stilisticii si a istoriei romanului. Si nu numai Cartarescu. Merita si Paul Georgescu, si Agopian si Banulescu. Idee directoare & diagnostic exact: avem literatura, dar n-are cine s-o citeasca.
Totusi, nimeni nu garanteaza ca un posesor al unei bibliografii in care figureaza cu inerenta conceptele de „metafictiune“ sau „act ilocutionar“ se confunda cu un cititor relevant, sa zicem, al lui Cartarescu. Otoiu, Bodiu, Lefter sunt niste informati. Carmen Musat contine o bibliografie adusa la zi. Diferenta dintre Liliana Hoinarescu si acestia este insa urmatoarea: in timp ce primii detin referinte, autoarea tezei de care ma ocup detine si releul referintelor. Altfel spus, detine metoda de a optimiza sub aspectul pertinentei relatia dintre o referinta si alta referinta. Obtine plauzibilitatea, si cumva necesitatea, agatarii pe traseul „conectori de modalizare“ – „deictice“ – „parametri pragmatici“ – „argumentatie inversa“ – „doxificare-dedoxificare“ – „instante de enuntare“ – „protocoale pragmatice“, a subiectelor MHS sau Grosan. Obtine mai mult decat atat: reuseste chiar acrosaje din canon: Rebreanu, sa zicem. Va propun un exemplu de acomodare a acestuia la „practicile citationale postmoderne“ si la „strategiile de coruptie (inter)textuala“:
„Vasile Baciu (gros si ragusit): – Eu nu ma codesc deloc, domnule parinte… Eu ii dau fata… (Cu un gest larg): Uite-o! Sa si-o ia si sa fie sanatosi! Ion (arogant): – Nici eu nu ma codesc, ca m-ar bate Dumnezeu, numai ca vreau sa stiu si eu ce iau si ce-mi da… (Cu elocventa) Am dreptate, domnule parinte, ori n-am? (Tata socru): – Ii dau fata acum, iar dupa moartea mea, lor le ramane tot ce am agonisit, ca doar n-am sa duc nimic pe cealalta lume… (Raspicat si privind cu superbie spre Belciug) Cat traiesc insa nu vreau sa ajung pe drumuri si sa ajung la batranete sa cer de pomana. Mirele (con fuoco): – D-apoi cu fata ce sa fac eu, bade Vasile? (Crescendo) Spune-mi d-ta, ce sa fac? Am eu avere ca d-ta, am eu pamant?... Ori d-ta vrei sa ne bagam slugi amandoi ca sa nu pierim de foame? (Socrul tunator:) – Sa munciti si sa va faceti! (Ginerica sarcastic): Oare?... Da’ pan-amu n-am muncit? Pan-amu nu mi-am sfaramat de ajuns oasele? Ca, slava Domnului, cu mainile in san n-am stat! (Spumega) Si-am avut oare vreun folos din toata truda? Am ramas tot ca degetul gol (Pauza de efect) S-amu ai vrea sa mai hranesc si pe fata d-tale, ca ti se pare ca dansii nu-mi sunt pana peste cap! (Bogatasul darz): – Cat traiesc eu, nu dau nimic!... Asta s-o stii dinainte! Nici un creitar, nici o palma de loc! (Dramatic) Mai bine o omor si o ingrop; cel putin sa stiu ca am omorat-o eu, pentru ca nu si-a tinut cinstea si nu m-a ascultat pe mine… (Obstinat) Asa! Uite-asa!“
Ati parcurs un fragment din „Ion“, codat in cheia citarii ironice practicate de Paul Georgescu in „Solstitiu tulburat“. Referentul lor este identic (Ion reclama pamanturile de la Vasile Baciu, care refuza sistematic), iar procentual, textul este 90% rebrenian si 10% marca Paul Georgescu, prin insertiile parantetice. Si totusi distanta dintre „Rebreanu“ si „Rebreanu à la Paul Georgescu“ este astronomica. Pasajul din „Ion“ ar fi putut aparea ad-litteram la oricare Banulescu, Grosan sau Agopian, fiindca viata (mai ales in regim fictionar) e plina de constante. Insa diferenta dintre Rebreanu si „postmodernii“ romani nu este cea dintre un autor cu subiecte tari si niste autori cu subiecte moi. Este diferenta dintre rembrandt cu rama aurita si rembrandt cu rama tinichelizata; adica o diferenta ironic-ideologica. Rama oxideaza tabloul, iar „ginerica sarcastic“ placat pe „Pan-amu nu mi-am sfaramat de ajuns oasele?“ concediaza rapid toata problematica rebreniana. Si problematica in genere. Mise-en-abime simptomatica pentru ironia postmoderna.
Ader la mobilul polemic al Lilianei Hoinarescu. Ma satisface modalitatea ei de a chestiona pe filiera pragmatica, aplicat stiintifica, laxismul materiilor critice care arondeaza proza romaneasca contemporana. Face bine atunci cand sanctioneaza inexactitatea cutarei asertiuni manolesciene. Criticii sunt sanctionabili, unii pe felii de discurs, altii in integralitatea atitudinii.
Ma opresc insa din adeziune in momentul in care Liliana Hoinarescu este pe punctul de a sanctiona critica literara ca instanta. Mai precis atunci cand, constatand derapajele interpretative ale criticului x sau y, e pe punctul de a decide ca, in general, critica literara este un construct preponderent defect, fiindca se bazeaza pe optici failibile de tipul gustului si al intuitiei. Am avut curiozitatea de a detasa, in timp ce citeam, vocile autorului Liliana Hoinarescu: vocea de scena este, evident, cea a profesionistului pragmatician pus la punct cu referintele si optimizarea coabitarii lor intr-un sistem. Dar vocea din culise este cea a criticului literar. Liliana Hoinarescu afirma ca rezultatele cercetarii sale sunt obtinute inductiv: de la text la teorie. Analizand cateva romane ale catorva scriitori romani si straini, obtine diferenta specifica a ironiei in literatura: restransa (roman postmodern) si generalizata (roman ironic). Dar: inainte de a fi analizate, aceste romane au fost triate conform unor pre-judecati. Autoarea a avut intuitia solutiei pe care o va obtine. Macar pe sfert, jocurile erau jucate din momentul alegerii corpusului de texte, alegere care a avut la origine un act critic, nu unul pragmatic. Un act critic (si nu pragmatic) este si verdictul de valoare cu care autoarea doteaza fiecare dintre textele iesite din malaxorul pragmatic. Liliana Hoinarescu divulga esecul estetic al „Femeii in rosu“ al trio-ului Nedelciu – Babeti – Mihaies, si succesul formulei cartaresciene, sau agopiene, asa cum ar face-o Manolescu si Negrici. Divulga esecul camilpetrescian din „Patul lui Procust“, aprobandu-l pe Calinescu!
Lectura pragmatica a unui text literar este incontestabil o achizitie de exceptie, dar, din nefericire, nu e prevazuta cu mecanismele de evitare a balastului, mecanisme cu care, de bine de rau, este prevazuta critica. Pragmatica textului literar functioneaza bine pe un corpus de texte deja – subliniez – deja acreditat de critica. Un pragmatician poate argumenta mai convingator si mai detaliat decat un critic valoarea prozei lui Mircea Cartarescu. Dar poate, cu aceeasi nonsalanta, sa-i aseze pe acelasi palier al research-ului analitic pe Grosan si pe Márquez si sa de duca din amandoi, la paritate, esenta conceptului de ironie. Linia Grosan – Márquez este o generozitate pe care un critic rodat nu si-ar fi permis-o. Ea este un reflex de cercetator pozitivist si aplicat pe text, care ingrijeste cu egala aplicatiune un fragment de oralitate suburbana si un fragment de Borges.
Analiza pragmatica este apta sa decanteze la milimetru subspeciile ironiei si combinatorica lor, dar nu ofera indici de performanta. Nicio referinta din bibliografia pragmaticii nu poate proba diferenta dintre natura, facatura si literatura.